COPÁIE, copăi, s. f. (Reg.) 1. Albie (1). 2. Ladă în care curge făina la moară. [Pr.: -pa-ie] – Din bg., sb. kopanja.

copáie sf [At: ANON. CAR. / P: ~pa-ie / Pl: ~pắi / E: bg копаия, srb kopanja] (Reg) 1 Albie. 2 Luntre. 3 Leagăn. 4 Ladă în care curge făina la moară.

COPÁIE, copăi, s. f. (Reg.) 1. Albie (1). 2. Ladă în care curge făina la moară. [Pr.: -pa-ie] – Din bg., scr. kopanja.

COPÁIE, copăi, s. f. Albie, covată. Îl așez lin în copaie, Să nu știe de războaie. CORSEA, în POEZ. N. 140. Copilul... doarme-n copaia lui atîrnată de frînghii în tavan. CARAGIALE, S. 5. Sus copaie, în copaie. La mijloc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. Punea sita și cernea, în copaie frămînta, Frumos colac că făcea. TEODORESCU, P. P. 141.

COPÁIE ~ăi f. reg. 1) Vas de lemn, de formă alungită, folosit la plămăditul pâinii, spălatul rufelor etc.; albie; covată. 2) Ladă de lemn în care curge făina la moară. [Art. copaia; G.-D. copăii; Sil. -pa-ie] /<bulg., sb. kopanja

COPAIE s.f. (Ban.) Albie. Copanyĕ. AC, 347. Etimologie: bg., scr. kopanja. Cf. c o v a t ă.

copaie f. 1. albie mică în care se ține mălaiu și se frământă pâinea; 2. lada în care curge făina morii. [Slav; KOPANĬA].

copaĭe f., pl. ăĭ (nsl. kopánja, id., d. kopáti, a săpa, a scobi. V. copcă 2. Bern. 1, 563). Vest. Albie, covată.

opaie^[1] sf vz copaie

copáie (reg.) s. f., g.-d. art. copắii; pl. copắi

copáie s. f., g.-d. art. copăii; pl. copăi

copaie, pl. copăi

copaie, -păi.

COPÁIE s. 1. v. albie. 2. covată, (pop.) postavă. (~ a morii, în care curge făina măcinată.)

COPAIE s. 1. albie, covată, (pop.) postavă, (reg.) moldă, (Mold. și Bucov.) balie, (Transilv.) spălător. (~ de rufe.) 2. covată, (pop.) postavă. (~ a morii, în care curge făina măcinată.)

copáie (copắi), s. f. – Albie, troacă dintr-o singură bucată, făcută dintr-o jumătate de trunchi de copac scobit, ca o luntre. Are folosiri multiple, ca albie de spălat, covată de frămîntat, lighean sau leagăn, astfel încît ajunge echivalent al acestor cuvinte. – Mr. cupane, megl. cupană. Sl. (bg. kopanja, sl. kòpanja), din sl. kopati, kopajo „a goli” (Cihac, II, 72; Conev 64; DAR), cf. a scobi. Aceleiași rădăcini sl. îi aparțin copăi, vb. (a săpa; a prăși), cf. sb. kópati „a săpa”; copancă, s. f. (Maram., groapă făcută de căderea unui copac), din rut. kopanka „groapă”; copeneață, s. f. (cutie; piuliță de pisat), dintr-un cuvînt sl. neindentificat.