adins [At: COD. VOR. 159/1/ E: ml ad ipsum] 1 pp (Înv) Între. 2 pî (Înv) Însuși. 3 av (Îcs) Mai de ~ Mai puternic. 4 av (Îcs) Cu de ~ Cu stăruință. 5 av (Îcs) Mai cu de ~ Mai ales. 6 av (Îcs) Cu de ~ul În mod serios. 7 av Cu îngrijire Si: scrupulos. 8 av Din toata inima Si: sincer. 9 av (Îcs) Mai cu de ~ul Mai cu seamă. 10 av (Îcs) Cu tot de ~ul Cu toată silința. 11 av (Îac) Cu toată seriozitatea. 12 av De-a binelea Si: bine, vârtos. 13 av (Jur; îcs) Cu de ~ Cu premeditare. 14 av (Îcs) Din ~ Cu intenție Si: anume. 15 av (Îcs) Cu din ~ Cu minuțiozitate. 16 av De-a binelea. 17 av (Îcs) Cu din ~ul Cu stăruință Si: bine. 18 av Anume. 19 av (îcs) Mai cu din ~ul înainte de toate. 20 av (Îcs) Cu tot din ~ul Cu orice preț. 21 av De tot. 22 av (Îcs) în-, într-, într-un ~ (înv) între ~ Cu intenție Si: anume. 23 av (Îacs) Cu un anumit scop. 24 av (Îcs) Voința într-~ Intenție. 25 av Intenționat. 26 av Special. 27-28 sm, a (Om) trimis anume Si: curier, expres.

adins (în) adv. 1. cu intențiune, cu precugetare; 2. cu scop, anume. [Lat. AD IPSUM].

adíns adv. (lat. ad ipsum – ad id ipsum. V. ins, îns și dîns) în locuțiunile într’adins, în adins, din adins, anume cu intențiune, cu scop, cu premeditare: a face ceva în adins; cu seriozitate, în serios, nu glumind: a vorbi în adins. Cu (tot) dinadinsu, cu scop hotărît, cu seriozitate: s’a apucat de carte cu tot dinadinsu. – Vechĭ maĭ cu dinadinsu, maĭ de-adins, maĭ stăruitor, maĭ serios. Cu de-adinsu, mai ales, în special: pentru țară maĭ cu de-adinsu (N. Cost. 2, 36). Cu de-adinsu, cu atențiune, cu stăruință. În de adins, anume, în adins.

DINTR-ADÍNS adv. v. dinadins.

într’adins, V. adins.

adíns (înv.) adv.

adíns adv.

dintr-adíns (pop.) loc. adv.

într-adíns loc. adv.

dintr-adíns loc. adv.

într-adíns loc. adv.

dintr-adins

adíns, adv. – Intenționat, expres. Se întrebuințează numai în loc. compuse: din adins, înadins (intenționat), mai cu dinadinsul (în special), cu tot dinadinsul (cu adevărat). < Lat. ad idipsum „întocmai pentru aceasta” (cf. Cesar: cohortes ad idipsum instructae); cf. cat. adés „atunci”, REW 4541 și DAR presupun un *ad ipsum illum; explicația bazată pe *ad de ipso (Candrea) nu este posibilă, căci ipsum (neutru) nu se putea întrebuința singur. La început folosit ca pron., în sec. XVII a devenit adv. Este curioasă caracteristica de a nu putea fi întrebuințat singur (ci în limba veche cu un pron. pers. și astăzi cu prep.), ca lat. ipsum.

într-adins expr. intenționat.