învrăjbit¹ sn [At: DA ms / Pl: ~uri / E: învrăjbi] 1 Dușmănie. 2-4 Îvrăjbire (2-4). 5 Animozitate (2). 6 (Înv) Pedeapsă.

învrăjbit², ~ă a [At: PRAV. MOLD. 37/2 / Pl: ~iți, ~e / E: învrăjbi] 1 a Care este în vrajbă cu cineva Si: îndușmănit, învrăjmășit. 2 a Certat cu cineva. 3-4 a, av (D. oameni și manifestările lor) (Care este) plin de dușmănie. 5 a Înfuriat. 6 a Instigat la revoltă.

ÎNVRĂJBÍT, -Ă, învrăjbiți, -te, adj. Care se află în raporturi de dușmănie; certat. Veneau oameni învrăjbiți între ei și pentru lucruri de nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 293. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că și turci și arnăuți Tot de Golea sînt bătuți Și cu Golea învrăjbiți. TEODORESCU, P. P. 586.

învrăjbi [At: COD. VOR. 76 / V: (îvr; cscj) ~ba / Pzi: ~besc / E: în- + vrajbă] 1 vrr A ajunge să fie în vrajbă, în dușmănie cu cineva Si: a se învrăjmăși (4). 2 vt A semăna vrajbă, discordie, dușmănie Si: a învrăjmăși (5). 3 vt (Îvp) A face pe altul dușman. 4-5 vtr A (se) înfuria. 6 vt (Înv) A speria. 7 vt A instiga la vrajbă.

ÎNVRĂJBÍ, învrăjbesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A se afla în raporturi de dușmănie, a intra în vrajbă, a se certa, a se dușmăni. Era un bujor de flăcău... se-nvrăjbeau toate fetele din pricina lui. SP. POPESCU, M. G. 46. În urmă-i urlă a urei aiurare, Zîmbind, cînd, să-l sfîșie, cei răi se învrăjbesc. MACEDONSKI, O. I 109. Cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată! CREANGĂ, A. 60. ◊ Fig. Cititorul... simte în sine mintea învrăjbindu-se cu urechea. ODOBESCU, S. III 86. Cu a mea inimă amară Sufletu-mi s-au învrăjbit! ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ Tranz. Amoriul, vicleanul șerpe, prin Eva, iubita mea, Din brațe-i mă izgoniră și mă învrăjbi cu ea. CONACHI, P. 134. 2. Tranz. A înfuria, a mînia, a supăra, a întărîta, a instiga la revoltă. Toate aceste gîndiri îmi înfierbîntau capul și-mi învrăjbeau inima. VLAHUȚĂ, O. A. 149. ◊ Refl. Într-acel loc... apele se-nvrăjbesc și se sfredelesc în adînci vîrtejuri. ODOBESCU, S. I 144.

A ÎNVRĂJBÍ ~ésc tranz. A face să se învrăjbească. /în + vrajbă

A SE ÎNVRĂJBÍ mă ~ésc intranz. 1) A intra în vrajbă (cu cineva); a deveni vrăjmaș; a se învrăjmăși; a se dușmăni; a se urî. 2) A fi cuprins de vrajbă. /în + vrajbă

învrăjbì v. 1. a semăna vrajbă, a dezuni; 2. a deveni vrăjmaș.

învrăjbésc v. tr. (d. vrajbă). Fac vrăjmaș: baniĭ îĭ învrăjbesc pe oamenĭ. V. refl. Devin vrăjmaș: s’a învrăjbit cu el din cauza banilor.

învrăjbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învrăjbésc, imperf. 3 sg. învrăjbeá; conj. prez. 3 să învrăjbeáscă

învrăjbí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învrăjbésc, imperf. 3 sg. învrăjbeá; conj. prez. 3 sg. și pl. învrăjbeáscă

ÎNVRĂJBÍT adj. 1. v. certat. 2. v. dezbinat.

ÎNVRĂJBIT adj. 1. certat, supărat. (Familii ~.) 2. dezbinat, (înv.) despărțit. (Oameni ~.)

ÎNVRĂJBÍ vb. 1. v. certa. 2. v. dezbina.

ÎNVRĂJBI vb. 1. a se certa, a se supăra, (pop.) a se bălăbăni, a se gîlcevi, a se sfădi, (înv. și reg.) a se pricinui, (reg.) a se cîrti, a se pricini, (Mold.) a se cîrcoti, (prin Olt.) a se rohoti, (înv.) a se pîrî, a se prici, a se prigoni, (fam. fig.) a se strica. (S-a ~ cu toți prietenii.) 2. a (se) dezbina, (înv.) a (se) despărți, a (se) dezuni. (De ce s-au ~ astfel?)