ÎNVIÉRE s. f. Acțiunea de a învia. ♦ Cea mai mare sărbătoare creștină, de Paște, care celebrează învierea din morți a lui Isus Hristos, după răstignirea pe cruce; slujba din noaptea premergătoare acestei sărbători. [Pr.: -vi-e-] – V. învia.

înviere sf [At: COD. VOR. 61/3 / P: ~vi-e~ / V: (înv) ~iiare / Pl: ~ri / E: învia] 1 Trezire la viață. 2 Revenire la viață, după moarte. 3 Sărbătoare creștină a Paștelui, în care se comemorează revenirea la viață a lui Iisus Hristos. 4 Noapte care precedă învierea (2). 5 Slujbă religioasă care se oficiază în noaptea Paștelui. 6 (În religia creștină; șîs ~ morților) Înviere (2) a celor morți în ziua judecății de apoi. 7 (Reg) Naștere a unui copil. 8 Readucere la viață. 9-10 (Readucere sau) revenire în memorie. 11 (Fig) Renaștere a vegetației după sfârșitul iernii. 12 Trezire a insectelor din amorțire, primăvara. 13 (Fig) Recâștigare a puterilor și a vioiciunii. 14 Însănătoșire încetul cu încetul după o boală grea. 15 (Fig) Regenerare. 16 (Fig) Înviorare.

ÎNVIÉRE s. f. Acțiunea de a învia. ♦ Sărbătoarea creștină de Paște; noaptea care precedă această sărbătoare. [Pr.: -vi-e-] – V. învia.

ÎNVIÉRE, învieri, s. f. 1. (În credințele religioase, în superstiții și în basme) Acțiunea de a învia; revenire sau readucere la viață. Făt-Frumos... înțălese minunea învierii sale. EMINESCU, N. 17. ♦ Sărbătoarea creștină a paștelui; p. ext. slujba care se face în noaptea care premerge acestei sărbători. ◊ Învierea a doua = slujba din ziua întîi de paști. La învierea a doua, nu mi-a mai mers așa de bine. CREANGĂ, A. 33. 2. Fig. Renaștere, înviorare, trezire. Glasul libertății Va suna-n ziua dreptății Pentru biata țeara mea, Și din umbrele durerii, Steaua mîndr-a învierii Răsări-va pentru ea. ALECSANDRI, P. A. 84. – Pronunțat: -vi-e-.

ÎNVIÉRE ~i f. 1) v. A ÎNVIA. 2) rel. Paștele creștinesc. [G.-D. învierii] /v. a învia

înviere f. 1. acțiunea de a învia și rezultatul ei: cântând un imn de înviere BĂLC.; 2. Învierea Domnului, sărbătoarea și slujba făcută în noaptea. Paștelor.

înviére f. Acțiunea de a învia. Învierea Domnuluĭ, sărbătoarea și serviciu religios făcut la ortodocșĭ în noaptea de Sîmbătă spre Duminică și cu care începe Paștele.

ÎNVIÁ, învíi, vb. I. Intranz. și tranz. 1. A reveni sau a readuce la viață după ce a murit. ♦ Fig. A reveni sau a face să revină în minte, a (se) trezi în amintire. ♦ Intranz. (Despre vegetație) A renaște după sfârșitul iernii, a începe să se dezvolte din nou. 2. Fig. A da sau a căpăta putere, vlagă, a (se) umple de viață; a (se) înviora, a (se) anima. [Pr.: -vi-a. – Prez. ind. și: înviez] – În + viu.

învia [At: COD. VOR. 156/1 / V: (înv) ~iua, (cscj) ~ie (Ps: înviș și învisei) / Pzi: ~viu, ~iez / E: în- + ml vivere] 1 vi A căpăta viață. 2 vi A reveni la viață, după moarte. 3 vtf A readuce la viață Si: a resuscita. 4-5 vti (Fig) (A face să revină sau) a reveni în memorie. 6 vi (Fig; d. vegetație) A renaște după sfârșitul iernii. 7 vi (D. insecte) A se trezi din amorțire, primăvara. 8-9 vtr (Fig) A (se) umple de putere, de vlagă, de viață Si: a (se) anima, a (se) înviora. 10 vt (Fig) A regenera. 11 vr A se însănătoși încetul cu încetul după o boală grea.

înviiare sf vz înviere

înviua v vz învia

ÎNVIÁ, învíi, vb. I. Intranz. și tranz. 1. A reveni sau a readuce la viață. ♦ Fig. A reveni sau a face să revină în minte, a (se) trezi în amintire. ♦ Intranz. (Despre vegetație) A renaște după sfârșitul iernii, a începe să se dezvolte din nou. 2. Fig. A da sau a căpăta putere, vlagă, a (se) umple de viață; a (se) înviora, a (se) anima. [Pr.: -vi-a. – Prez. ind. și: înviez] – În + viu.

ÎNVIÁ, învíi, vb. I. 1. Intranz. (În credințele religioase, în superstiții și în basme; rar la pers. 1) A reveni la viață după ce a murit. Atîta vreme să ai a mă sluji, pînă cînd îi muri și iar îi învia. CREANGĂ, P. 206. Nu-nvie morții, – e-n zadar, copile! EMINESCU, O. I 202. ♦ (Despre vegetație) A renaște după amorțirea iernii, a începe să se dezvolte, să înverzească. Vița de vie tot învie. CREANGĂ, P. 210. Frunza-n codru cît învie, Doina cînt de voinicie. ALECSANDRI, P. P. 224. ♦ Tranz. A readuce la viață. Cînd s-ar pute s-o învie, mi-aș da armele și pe Haiduc, calul meu. NEGRUZZI, S. I 30. ♦ Fig. A trezi în amintire, a evoca. Îmi învia o lume-ntreagă cu vorba-i limpede și bună. GOGA, C. P. 9. 2. Tranz. Fig. A da putere, vlagă; a face să fie viu, plin de mișcare; a înviora. Constantin a înviat focul în vatră. GALACTION, O. I 146. Nici un vînt din cele patru nu-și părăsise încă culcușul său, spre a învia codrii adormiți. HOGAȘ, DR. 186. ♦ Intranz. A se umple de viață, a căpăta vlagă, putere; a se anima. Orășelul se deștepta, înviase acuma, în buciumările vîntului de toamnă. SADOVEANU, O. I 388. Împrejurul meu învie Toate cîte sînt. COȘBUC, P. II 16. – Pronunțat: -vi-a. - Prez. ind. și: înviez (GHEREA, ST. CR. I 254, GHICA, S. 131, TEODORESCU, P. P. 224).

A ÎNVIÁ învíi /<lat. invivere 1. tranz. 1) (în credințele religioase și în basme) A readuce la viață. 2) fig. A face să se trezească în memorie. 2. intranz. 1) A deveni din nou viu (după ce a fost mort). 2) fig. (despre unele obiecte) A se trezi iarăși la viață.

învià v. 1. a da vieață; 2. a se scula din morți: Hristos a înviat! [Lat. IN VIVERE].

înviéz, V. înviĭ.

învíĭ și înviéz, a -á și (vechĭ, azĭ nord) a învie, -vis v. intr. (lat. in-vivĕre, a trăi. Forma a învie se conj. întocmaĭ ca a scrie și avea un perf. arhaic înviș pe lîngă înviseĭ, pers. III învise. Forma a învia e pin anal. după a tăĭa ca’n Banat a scria îld. a scrie. V. viez). Mă scol din morțĭ: eŭ înviĭ, tu înviĭ; Hristos a’nviat saŭ a’nvis (formulă de salutare a creștinilor la Paște, la care se răspunde cu Adevărat a’nviat saŭ a’nvis). V. tr. Daŭ vĭață, vivific, însuflețesc: Hristos l-a’nviat pe Lazăr (Ev.). – Fals înviŭ.

învíŭ, fals îld. înviĭ.

*reînvíĭ și -viéz v. tr. și intr. (re- și înviĭ). Greșit îld. înviĭ, înviez.

înviére (-vi-e-) s. f., g.-d. art. înviérii

înviére s. f. (sil. -vi-e-), g.-d. art. înviérii

Înviére (sărbătoare) s. pr. f.

înviá (a ~) (-vi-a) vb., ind. prez. 1 sg. învíi / înviéz, 2 învíi / înviézi, 3 învíe / înviáză, 1 pl. înviém (-vi-em); conj. prez. 3 să învíe / înviéze; ger. înviínd (-vi-ind)

Înviérea (sărbătoare) s. propriu f., g.-d. Înviérii

înviá vb. (sil. -vi-a), ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. învíi, 3 sg. și pl. învíe, 1 pl. înviém (sil. -vi-em); ger. înviínd (sil. -vi-ind)

înviu, -vie 3, -viam 1 imp., -viere inf. s.

ÎNVIÉRE s. 1. sculare, (înv.) sculat, sculătoare, sculătură. (~ din morți.) 2. (BIS.) (înv.) voscreasnă. (~ Domnului.)

ÎNVIERE s. 1. sculare, (înv.) sculat, sculătoare, sculătură. (~ din morți.) 2. (BIS.) (înv.) voscreasnă. (~ Domnului.) erată

Înviere ≠ moarte, pierire

ÎNVIÁ vb. a (se) însufleți, a (se) scula, (înv.) a (se) deștepta, a (se) ridica. (Morții nu mai ~.)

ÎNVIÁ vb. v. renaște.

ÎNVIA vb. a (se) însufleți, a (se) scula, (înv.) a (se) deștepta, a (se) ridica. (Morții nu mai ~.)

învia vb. v. RENAȘTE.

A învia ≠ a deceda, a muri, a pieri, a omorî, a sucomba

înviá (-íu, înviát), vb. – A reveni sau a readuce la viață. – Var. (înv.) învie, înviere. Mr. înviedz. Lat. vῑvĕre, pref. verbal în- (Tiktin; DAR). Rezultatul normal, înviĕre, astăzi dispărut, (apare în texte din sec. XVI-XVII), și-a schimbat conjug., ca în Banat scriare < scriere (Tiktin), cf. și confuzia între curere și curare (după DAR, învia e reprezentant direct al unui lat. invῑvāre, cf. Pușcariu, Dacor., VI, 704, ipoteză ce pare inutilă). Eset cuvînt comun (ALR, I, 175); part. învis, de la conjug. primitivă, se conservă încă în Trans. de Nord (Drăganu, Dacor., II, 611). – Der. învietor, adj. (care reînvie); înviere, s. f. (acțiunea de a învia).^[1]

înviére, învieri s. f. Faptul de a învia; renaștere după moarte a trupului făpturilor. ♦ (Bis.) Sărbătoarea creștină a sfintelor Paști; noaptea care precedă această sărbătoare; resuscitare, (fig.) trezire la viață, înviorare. ◊ Învierea morților = doctrină introdusă în simbolul de credință (crezul) de la Constantinopol din anul 381 („Aștept învierea morților...”), potrivit căreia toți morții vor învia la judecata de apoi, resuscitare anticipată. sacramental în însăși taina botezului. – Din învia.

ÎNVIÉRE (< învia) s. f. 1. Faptul de a învia; fig. înviorare, trezire. 2. Sărbătoare creștină a Paștilor, celebrând învierea din morți a lui lui Iisus Hristos, după răstignirea pe cruce; slujba din noaptea premergătoare. Este cea mai mare sărbătoare a întregii creștinătăți, semnificând biruința asupra morții și izbăvirea de păcatul strămoșesc.

înviá, înviez și învii vb. I Intranz. și tranz. 1. A se scula din morți, a reveni la viață (după ce fusese mort); a resuscita. ◊ Hristos a înviat! = formulă de salut pe care creștinii și-o adresează unul altuia la întâlnire, începând de la Paști până la înălțare. ◊ Hristos a înviat din morți... = începutul unei cântări bisericești cu care preotul începe orice slujbă de Paști și Înălțare. ◊ 2. Fig. A prinde (sau a da) putere; a (se) înviora. – Din pref. în- + viu.

a învia din morți expr. a se reface după o boală sau un accident extrem de grav.