tuciuriu, ~ie [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: (reg) tiuciuliu / Pl: ~ii / E: tuci + -uriu] 1 a (D. piele, ten) De culoarea tuciului (3) Si: măsliniu, (reg) turungiu (2). 2-3 smf, a (Pex) (Persoană) cu pielea de culoare închisă Si: brunet, negricios, (reg) oacheș. 4 a Pământiu (din cauza unei vești rele, a unui necaz etc.) Si: livid. 5 smf (Arg; dep) Rrom. 6 smf (Arg; dep) Arab (1). 7-8 smf, a (Arg; dep) (Persoană) de rasă neagră.

TUCIURÍU, -ÍE, tuciurii, adj. (Familiar, despre persoane) De culoarea tuciului; foarte negricios. Soldatul tuciuriu se plecă spre pămînt, făcîndu-se că nu-l aude. CAMILAR, N. I 373. Fratelui mamei... i se spunea Cioroiul, fiindcă era tuciuriu și buzat. PAS, Z. I 99. [Potcovăria] avea două rînduri de foale și de nicovale, la care meșterii tuciurii lucrau de zor; CAMIL PETRESCU, O. II 160. ◊ (Substantivat) Ai cam multe măsele, părinte, șuguie al lui Zgămîie, Petre, tuciuriul. STANCU, D. 123.

TUCIURÍU ~e (~i) fam. (despre oameni sau despre pielea lor) Care este de culoarea tuciului; smolit ca tuciul; brunet pronunțat. /tuci + suf. ~iriu

tuciuriu a. negru-deschis ca tuciul.

tucĭuríŭ, -íe adj. (d. tucĭ). Rar. Cenușiŭ închis, ca tuciu (iron. despre pĭelea Țiganuluĭ).

tuciuríu adj. m., f. tuciuríe; pl. m. și f. tuciuríi

tuciuríu adj. m., f. tuciuríe; pl. m. și f. tuciuríi

tuciuriu

TUCIURÍU adj. v. brunet.

TUCIURIU adj. brun, brunet, negricios, oacheș, (rar) țigănatic, țigănos, (înv. și pop.) smolit, (pop.) negriu, (reg.) negros, (Transilv.) bărnaci, (glumeț sau ir.) balaoacheș. (Om ~; față ~.)

cîrmîziu, portocaliu, tuciuriu etc. Numele de culori formate cu sufixul -iu ar putea fi explicate în românește: gălbui, verziu etc. (vezi Fulvia Ciobanii, SMFC, VI, p. 75). Dar cînd radicalul este turcesc, pare mai probabilă formarea în turcește. DA pornește pentru cîrmîziu de la tc. kirmizi, pe cînd DLRM, atît de neîncrezător de obicei în facultatea limbii noastre de a forma cuvinte: din elemente moștenite din latinește, explică îndrăzneț pe cîrmîziu din rom. cîrmîz + suf. -iu. Tot așa portocaliu e explicat de DLRM prin portocală + -iu (la fel Ciorănescu), deși πορτοϰαλλύς există în grecește. Evident, siguranță absolută nu putem avea, dar mi se pare mai probabil împrumutul, mai ales dacă ținem seamă de faptul că în trecut portocala nu putea fi prea răspîndită la noi. Liliachiu e explicat de DA, DLRM și Ciorănescu prin gr. λουλάϰι desigur, aici explicația prin română e jenată de finala -chiu, nu -ciu, totuși CADE și DE, care nu dau nici o etimologie, par a lăsa să se înțeleagă că formația e românească. Sigur TDRG face apel la tc. leylîki. Pe tuciuriu, DLRM îl explică de la pluralul tuciuri (dar cine și pentru ce ar fi întrebuințat pluralul în mod obișnuit?). N-ar mai fi rămas decît să explice și pe plumburiu prin pluralul plumburi, dar pasul acesta nu l-a făcut, ci a notat plumb + suf. -uriu. Un asemenea sufix există: de la alb s-a format alboare și de la acesta alburiu, care a fost înțeles ca derivat de la alb; după acest model, s-a putut forma și plumburiu. de la plumb și tuciuriu, de la tuci, fără să fie nevoie să pornim de la plural. (Vezi Theodor Hristea, Probleme de etimologie, București, 1968, p. 53.) Faptul acesta îmi dă curaj să încerc o explicație pentru cafeniu, explicat în DA (urmat de DLRM) prin cafea, influențat de castaniu; dar acesta din urmă nu poate fi considerat prea vechi, castanul nefiind familiar pentru români în secolele trecute. Aș fi fost dispus să văd aici o modificare a temei, cafeni- pentru cafe-, pornindu-se de la cafenea (baza acestuia, în turcă, este un compus cu kane „casă”). Mai curînd însă mă gîndesc la influența lui galbeniu, care e în paralelă cu gălbiu, gălbui. Cafeniu la rîndul lui va fi influențat pe căcăniu, cum propune CADE; cuvîntul e înregistrat și de Udrescu; în orice caz, e cunoscut în Muntenia, în graiurile familiare. Dar atunci ar trebui atras în discuție și căcănar, pe care DA îl explică neconvingător ca disimilat din -ărar.

tuciuriu, -e, tuciurii s. m., s. f. țigan(că).