SÚRDA adv. În zadar, degeaba, inutil; fără rost. Asta este a mea lege, Să mă ierte, surda strig. ALEXANDRESCU, M. 286. Nu lua în grabă pe nimic arvună, Să-ți perzi surda vremea și zilele tale. PANN, P. V. I 153. Bunii maicăi frați, geaba, surda alergați. PĂSCULESCU, L. P. 249. ◊ (Astăzi mai ales în loc. adv.) De-a (mai rar de) surda (sau, învechit, de surdă). Boierii cei mari hotărîseră, îndemnați de armașul Nicoriță, să nu mai zăbovească de-a surda la Cucuteni. SADOVEANU, O. VII 130. Întrebările și rugăciunile mele le făceam în sec, căci îmi răceam gura de surda. ISPIRESCU, L. 96. Știu c-a mea liră d-a surda o să bată În preajma minții voastre de patimi îmbătată. EMINESCU, O. I 23.

surda adv. în zadar: să-ți pierzi surda vreme PANN.

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦ Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊ Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊ Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător. 2. (Fon.; despre consoane; și substantivat, f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale. 3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma) Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦ Fig. (Despre senzații, dureri etc.) Înăbușit; nedefinit, vag. – Lat. surdus.

de-a súrda loc. adv.

de-a súrda loc. adv.

de-a surda

de-a-surda.

SÚRDA adv. v. degeaba, inutil, zadarnic.

surda adv. v. DEGEABA. INUTIL. ZADARNIC.

a-și răci gura degeaba / de pomană / de-a surda / în zadar expr. a vorbi fără folos, a insista zadarnic / fără rezultat.

de-a surda expr. în zadar, fără rost.