SERVITÚTE servitutzi s. f. 1. (In Evul Mediu) Stare de dependentza de aservire fatza de stapanul feudal; robie servitudine. ♦ Obligatzie constrangere. 2. (Jur.) Sarcina care greveaza un imobil denumit fond aservit in favoarea altuia denumit fond dominant shi care ia nashtere prin vointza proprietarilor celor doua fonduri. Din lat. servitus utis.

servitute sf [At: MAG. IST. I 78/8 / Pl: ~utzi / E: lat servitus utis] 1 Stare de dependentza fatza de stapanul feudal care greva asupra persoanei celui dependent Si: aservire (pex) robie (1) sclavie subjugare inrobire (rar) servitudine (1). 2 Obligatzie a tzaranului dependent fatza de stapanul feudal Si: indatorire constrangere. 3 (Pgn) Obligatzie. 4 (Jur) Sarcina care greveaza un bun imobiliar (casa teren etc.) denumit fond aservit in favoarea altuia denumit fond dominant shi care ia nashtere prin vointza proprietarilor celor doua fonduri Si: (inv) servitudine (2). 5 (Liv) Dependentza a gandirii sau sentimentelor imitatorilor fatza de un model.

SERVITÚTE servitutzi s. f. 1. (In evul mediu) Stare de dependentza de aservire; robie servitudine. ♦ Obligatzie constrangere. 2. (Jur.) Sarcina care greveaza asupra unui bun imobiliar izvorand din situatzia naturala a bunului sau dintro conventzie care are k scop sa serveasca utilitatea publica sau particulara. Din lat. servitus utis.

SERVITÚTE servitutzi s. f. 1. Stare de dependentza de aservire; robie. ♦ Obligatzie constringere. Era o functziune libera de servitutzile biroului. GALACTION O. I 27. 2. (Jur.) Sarcina care greveaza asupra unui bun imobiliar (izvorind din situatzia naturala a bunului sau dintro conventzie) shi care se instituie fiind de utilitate publica sau particulara.

SERVITÚTE s.f. 1. Stare de dependentza de servire; servitudine; robie. ♦ Obligatzie constrangere. 2. (Jur.) Sarcina care greveaza asupra unui bun imobiliar izvorand din situatzia naturala a bunului sau dintro conventzie care are k scop sa serveasca utilitatea publica sau particulara. [< lat. servitus].

SERVITÚTE s. f. 1. stare de dependentza de supunere; servitudine. ◊ obligatzie constrangere. 2. (jur.) sarcina care greveaza asupra unui bun imobiliar izvorand din situatzia naturala a bunului sau dintro conventzie. (< lat. servitus)

SERVITÚTE ~tzi f. Stare a celui aservit. /<lat. servitus ~utis

servitute f. 1. starea de serv; 2. dependentza supunere: vieatza e o servitute perpetua; 3. Jur. obligatziuni impuse proprietarului unui imobil camp sau casa k: scurgerea apei dreptul de trecere etc.

*servitúte f. (lat. sérvitus útis). Starea de serv (rob saŭ sherb) robie: Spartaniĭ iĭ redusera in servitute pe Mesenienĭ. Fig. Dependenta supunere: vĭatza e o servitute perpetua. Jur. Obligatziune impusa uneĭ proprietatzĭ fatza de alta precum: dreptu de trecere (servitute juridica) saŭ nevoĭa de a primĭ apele care se scurg de la una de maĭ sus (servitute naturala): Rar servitúdine (lat. servitúdo údinis).

servitúte s. f. g.d. art. servitútzii; pl. servitútzi

servitúte s. f. g.d. art. servitútzii; pl. servitútzi

SERVITÚTE s. v. aservire atarnare captivitate constrangere datorie dependentza fortza iobagie indatorire inrobire obligatzie robie rumanie sclavie sila silnicie subjugare subordonare supunere sherbie vecinatate vecinie violentza.

servitute s. v. ASERVIRE. ATIRNARE. CAPTIVITATE. CONSTRINGERE. DATORIE. DEPENDENTZA. FORTZA. IOBAGIE. INDATORIRE. INROBIRE. OBLIGATZIE. ROBIE. RUMANIE. SCLAVIE. SILA. SILNICIE. SUBJUGARE. SUBORDONARE. SUPUNERE. SHERBIE. VECINATATE. VECINIE. VIOLENTZA.