scufă¹ sf [At: (a. 1810) IORGA, S. D. VIII, 51 / V: (îvr) scuf (Pl: scufuri) sn / Pl: ~fe / E: ngr σκουφοῃ] 1 Scufie (1). 2 (Reg) Scufie (2). 3 (Îrg) Scufie (3). 4 (Rar) Scufie (4). 5 Bonetă specială purtată în timpul programului de lucru de personalul medical, de bucătari etc.

scufă² sf vz scafă

SCÚFĂ, scufe, s. f. 1. Scufie (1). Aș vrea să fiu un biet bunic... Să rîd cu ei, copilăros, Cînd moțăind mi-atîrnă-n jos Al scufei mele ciucur. IOSIF, PATR. 30. Soarele-i amiazi, și d-ta tot în halat și cu scufa de noapte? ALECSANDRI, T. I 409. 2. Scufie (2).

scufă f. căciuliță de noapte. [Abstras din scufie].

scúfă (Munt.) f., pl. e și scufíe (Mold.) f. (ngr. skúfia și skúfos, d. it. scuffia. V. coĭf). Bonetă p. copil, bolnavi, bătrîni și femei.

scuf sn vz scufă¹

scúfă s. f., g.-d. art. scúfei; pl. scúfe

scúfă s. f., g.-d. art. scúfei; pl. scúfe

SCÚFĂ s. v. tichie.

SCÚFĂ s. v. bonetă, bonețică, scufie, scufiță.

SCUFĂ s. bonetă, căciuliță, scufiță, tichie, (Transilv., Ban. și Bucov.) ceapsă.

scufă s. BONETĂ. BONEȚICĂ. SCUFIE. SCUFIȚĂ.

scúfă (-fe), s. f. – Bonetă, tichie. Ngr. σϰοῦφος (Candrea). – Der. scufie (mr. scufie), s. f. (scufă), din ngr. σϰούφια (Miklosich, Fremdw., 126; Cihac, II, 697; Gáldi 249), cf. alb. skufië, tc. iskufie și REW 2024. Este dubletul lui coif.