reduplicare sf [At: DDRF / V: (înv) ~lec~ / Pl: ~cări / E: reduplica] (Lin) Repetare a unuia sau a mai multor foneme dintr-un cuvânt pentru a-i da acestuia altă valoare morfologică sau stilistică sau pentru a forma un alt cuvânt Si: reduplicație.

REDUPLICÁRE, reduplicări, s. f. (Gram.) Repetiție totală sau parțială a unui element sau a mai multor elemente dintr-un cuvînt pentru a-i da o nouă valoare morfologică ori stilistică sau pentru a forma un cuvînt nou. În latinește mai există un număr de verbe care formează perfectul cu reduplicare. GRAUR, F. L. 175.

REDUPLICÁRE s.f. Acțiunea de a reduplica și rezultatul ei; reduplicație. ♦ Dublare, repetare. [< reduplica].

*reduplicațiúne f. (lat. reduplicatio, -ónis). Gram. Îndoire, repetițiune de litere, de silabe saŭ de cuvinte, ca vgr. té-tana, am întins, lat. té-tigi, am atins, rom. murmur, țur-țurĭ, tur-tur-ică, bor-bor-osesc, ta-ta, ma-ma. – Și -áție și -áre.

reduplicáre (-du-pli-) s. f., g.-d. art. reduplicắrii; pl. reduplicắri

reduplicáre s. f. (sil. -pli-), g.-d. art. reduplicării; pl. reduplicări

REDUPLICÁRE s. (FON.) reduplicație.

REDUPLICARE s. (FON.) reduplicație.

REDUPLICÁRE s. f. (< reduplicá < it., lat. reduplicare): dublare, repetare a unei silabe din rădăcina unui verb, pentru a-i da altă valoare temporală. Astfel, formele dădui, stătui, dădeam, stăteam, dădusem, stătusem sunt forme reduplicate, deoarece au în plus o silabă în raport cu formele de infinitiv: da, sta sau cu cele de prezent indicativ: dau, stau. Cele de la imperfect și mai mult ca perfect sunt formate prin analogie cu cele de la perfect. În cazul imperfectului, r. evită confuzia cu prezentul (să se compare: dădeai – dai, stăteai – stai, dădeați – dați și stăteați – stați).