pițigăiat, ~ă a [At: POLIZU / V: ~ăit, (reg) pârțâgâit / Pl: ~ați~, ~e / E: pițigoi] 1 (D. voce, glas, sunete etc.) Subțire. 2 (Pop; d. oameni și animale) Slab. 3 (Mun; d. firele de lână) Neuniform.

PIȚIGĂIÁT, -Ă, pițigăiați, -te, adj. (Despre glasul cuiva; despre sunete) Subțire, ascuțit, strident. Se auzi un glas pițigăiat. ISPIRESCU, L. 100. Pare că și aude fanfarele cîntate pe ton pițigăiat de corul vînătorilor. ODOBESCU, S. III 144. (Adverbial) [Profesorul] țipă pițigăiat, parc-ar fi o femeie: «treci la loc, găgăuță!». DELAVRANCEA, la TDRG. ♦ (Despre oameni și animale; rar ) Slab, firav, plăpînd. Ieșeau toți afară înaintea lui jigăriți... ca niște netoți, subțiratici și pițigăiați, mă rog, leșinați de foame. ISPIRESCU, L. 174. Peste cîteva zile veni alt urs, mai mic și mai pițigăiat. ȘEZ. VIII 133.

PIȚIGĂIÁT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A PIȚIGĂIA și A SE PIȚIGĂIA 2) (despre ființe) Care are o constituție lipsită de vigoare; slab; plăpând. /pițigoi + suf. ~at

pițigăiat a. 1. subțirel, svelt; 2. ascuțit, subțire, vorbind de voce. [V. pițigoiu].

pițigăĭát, -ă adj. (îld. pițigoĭat, d. pițigoĭ). Voce pițigăĭată, voce ca de pițigoĭ, supțire și ridiculă. Adv. Cu voce ca de pițigoĭ: a vorbi pițigăĭat.

pârțâgâit², ~ă a vz pițigăiat

pițigăit, ~ă a vz pițigăiat

pițigăiat

PIȚIGĂIÁT adj. ascuțit, subțire, (rar) piuitor, (reg.) înțiglat. (O voce ~.)

PIȚIGĂIÁT adj. v. debil, delicat, firav, fragil, gingaș, pirpiriu, plăpând, prizărit, sfrijit, slab, slăbănog, slăbuț, șubred.

PIȚIGĂIAT adj. ascuțit, subțire, (rar) piuitor, (reg.) înțiglat. (O voce ~.)

pițigăiat adj. v. DEBIL. DELICAT. FIRAV. FRAGIL. GINGAȘ. PIRPIRIU. PLĂPÎND. PRIZĂRIT. SFRIJIT. SLAB. SLĂBĂNOG. SLĂBUȚ. ȘUBRED.