OCÁRĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).

ocară sf [At: CORESI, EV. 197 / V: ~re / Pl: ocări și (înv) ~re, ocără, ocăruri / E: pvb ocărî] 1-3 Vorbă sau faptă care (mustră) (rușinează sau) supără pe cineva Si: umilire (înv) înfruntare. 4 Defăimare. 5 Batjocură. 6 (Înv; îlav) Cu ~ În chip jignitor. 7 (Îla) De ~ Compromițător. 8-9 (Pop; îe) A ajunge (sau a (se) face, a fi etc.) de (râs și de) ~ A ajunge sau a (se) face, a fi etc. demn de dispreț, de batjocură Si: a (se) compromite. 10 (Înv; îe) A ridica pe cineva ~ A defăima. 11 (Rar; îe) A da de ~ cu... A se face de râs. 12 Situație rușinoasă, dezonorantă, în care se află cineva Si: dezonoare, rușine. 13 (Îs) ~ra lumii Persoană demnă de dispreț.

OCÁRĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).

OCÁRĂ, ocări, s. f. Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, supără pe cineva; rușinare, umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă. Limbuta-i vanitate... nu mai putea îndura asemenea ocară. C. PETRESCU, A. R. 31. Începură a-l împroșca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi și cu ocări pînă acasă, NEGRUZZI, S. I 225. Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decît să trăiți în robie și ocară. RUSSO, O. 34. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, rușinos. Țin ei. de ocară numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O.II 176. ◊ Expr. A ajunge (sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămîne de rîs și) de ocară = a ajunge (sau a (se) face etc.) demn de dispreț, de batjocură. Era de rîs și de ocară pretutindeni. GALACTION, O. I 86. O învăță să nu se lase... căci altfel se face de ocară. STĂNOIU, C. I. 213. Aceste creaturi Nice rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, O. I 151. A da de ocară = a ajunge, a se face de rîs. Fără prietenia și ocrotirea lui Mușat, Constantin ar fi dat de ocară cu milităria. GALACTION, O. I 135.

OCÁRĂ ocări f. Mustrare umilitoare; dojană jignitoare; batjocură. Cuvinte de ~. ◊ A ajunge de ~a se face de râs. v. A OCĂRÎ. /Din a ocărî

ocară f. rușine mare, necinste. [Slav. OKARŬ, mustrare].

ocáră f., pl. ărĭ (vsl. *u-kara, kara, ceartă, d. karati, a lovi, a pedepsi, sîrb. [rut. rus.] kára, pedeapsă, kárati, a ocărî. V. ocărăsc). Vechĭ. Rușine, înjosire: a suferi o ocară, ocărĭ. Azĭ. Mustrare cu vorbe aspre (unuĭ inferior): a trage o ocară unor copiĭ obraznicĭ. A ajunge (de rîs și) de ocară, a ajunge într’o stare proastă. A da, a face de ocară, a compromite, a face să simtă rușine.

ocare sf vz ocară

ocáră (pop.) s. f., g.-d. art. ocắrii; pl. ocắri

ocáră s. f., g.-d. art. ocării; pl. ocări

OCÁRĂ s. 1. blestem, imprecație, (livr.) maledicție. (Poeziile conțineau multe ~.) 2. batjocură, rușine, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) 3. afront, injurie, insultă. jignire, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)

OCÁRĂ s. v. admonestare, ceartă, certare, dezonoare, dojană, dojenire, imputare, înjurătură, morală, mustrare, necinste, observație, reproș, rușine.

OCARĂ s. 1. blestem, imprecație, (livr.) maledicție. (Poeziile conțineau multe ~.) 2. batjocură, rușine, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) 3. afront, injurie, insultă, jignire, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)

ocară s. v. ADMONESTARE. CEARTĂ. CERTARE. DEZONOARE. DOJANĂ. DOJENIRE. IMPUTARE. ÎNJURĂTURĂ. MORALĂ. MUSTRARE. NECINSTE. OBSERVAȚIE. REPROȘ. RUȘINE.

Ocară ≠ laudă