obișnuit, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 181^v/29 / V: (înv) ~iciuit, obicin~ / Pl: ~iți, ~e / E: obișnui] 1 a Care a intrat în obișnuința cuiva. 2 a Care face parte din felul de a fi al cuiva. 3 a Caracteristic cuiva. 4-6 a Care se face, se întâmplă sau se întâlnește în mod regulat. 7 a Care se folosește adesea Si: curent, uzual. 8 sm Persoană care frecventează un anumit loc. 9 a (Îoc deosebit, remarcabil) Care nu se distinge prin nimic Si: comun. 10 Familiarizat.

OBIȘNUÍT, -Ă, obișnuiți, -te, adj. 1. Care a devenit un obicei, care a intrat în obișnuința cuiva, care face parte din felul de a fi al cuiva; caracteristic cuiva. Lîngă vatră, cu coatele pe genunchi și cu tîmplele în palme, se cufundă în starea ei obișnuită. SADOVEANU, B. 63. Îl primi cu drăgălășia-i obișnuită, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. REBREANU, R. II 258. Porniră la drum în obișnuitul mers al cailor țărănești. MIRONESCU. A. 133. ♦ (Substantivat) Persoană care frecventează în mod obișnuit un Ioc. Obișnuiții cîrciumii rîd în timpul cînd Marmeladof povestește. GHEREA, ST. CR. II 231. 2. Care se face în mod regulat, care se întîmplă sau se întîlnește frecvent sau de obicei (într-un loc), care se folosește adesea; curent. Își răsuci obișnuita țigară și-mi zîmbi cu prietinie. SADOVEANU, O. VIII 8. ◊ (Adverbial) Eminescu a străbătut etapele de dezvoltare literară pentru care, obișnuit, literaturile începătoare cheltuiesc decenii multe. SADOVEANU, E. 79. 3. Care nu se distinge prin nimic; comun (2). A lucrat din lemn obișnuit o vioară. – Variantă: obicinuít, -ă (pronunțat -bici-) (C. PETRESCU, Î. I 251, CREANGĂ, P. 209, NEGRUZZI, S. I 296) adj.

OBIȘNUÍT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A OBIȘNUI și A SE OBIȘNUI. 3) și substantival Care se întâlnește frecvent, regulat. 3) Care nu se deosebește prin nimic specific; care nu are trăsături particulare; lipsit de originalitate; trivial; vulgar; ordinar. /v. a (se) obișnui

obișnuit a. 1. deprins: obișnuit cu vorbe bune; 2. ordinar: lucru obișnuit; 3. care e în uz: vorbă obișnuită.

obișnuít, -ă adj. Deprins: obișnuit cu munca. Ordinar, de toate zilele: pe drumu obișnuit. Uzual: vorbă obișnuită. Adv. De ordinar: se plimba obișnuit pe acolo.

obicinuit, ~ă a vz obișnuit

obiciuit, ~ă a vz obișnuit

OBICINUÍT, -Ă, adj. v. obișnuit.

OBIȘNUÍT adj. 1. v. aclimatizat. 2. comun, normal. (Nu-i decât un om ~.) 3. v. oarecare. 4. v. comun. 5. v. ordinar. 6. v. firesc. 7. v. normal. 8. clasic, curent, frecvent, tradițional, uzual. (Un procedeu tehnic ~.) 9. v. cunoscut. 10. curent, frecvent, uzual. (De circulație ~.) 11. v. consacrat. 12. v. familiar. 13. caracteristic, specific. (L-a primit cu amabilitatea ~.) 14. v. zilnic.

OBIȘNUIT adj. 1. acomodat, dedat, deprins, familiarizat. (Om ~ într-un media nou.) 2. comun, normal. (Nu-i decît un om ~.) 3. oarecare. (O făptură ~.) 4. banal, comun, ordinar, (înv.) prost, prostesc. (În lucruri ~ ei văd numai minuni.) 5. normal, ordinar. (Sesiune ~.) 6. firesc, natural, normal, (înv.) fireș, (fig.) curat. (Aici nu e lucru ~.) 7. firesc, normal, regulat. (Puls ~.) 8. clasic, curent, frecvent, tradițional, uzual. (Un procedeu tehnic ~.) 9. cunoscut, frecvent, răspîndit, uzual. (O expresie ~.) 10. curent, frecvent, uzual. (De circulație ~.) 11. consacrat, consfințit, tradițional, (rar) sacramental. (Judecătorul a rostit formula ~.) 12. familiar, simplu. (Stil ~.) 13. caracteristic, specific. (L-a primit cu amabilitatea ~.) 14. cotidian, curent, prozaic, zilnic. (Treburile ~.)

Obișnuit ≠ deosebit, grozav, neobișnuit

Pelargonium zonale (L.) Ait., « Mușcate obișnuite ». Specie care înflorește în apr.-oct. Flori simple sau învoite (sepale egale, liniare, acuminate, petale inegale, alungit-eliptice, cu vîrf rotunjit, roșii, roz-albe) în umbele, pe peduncul de cca 15 cm înălțime. Frunze alterne, cu pețioli lungi, subrotund-cordate, 7-lobate, crenate, catifelat-pubescente, deseori zona centrală marcată de un verde brun-negricios pe fondul verde-deschis al frunzei. Plantă, cca 90 cm înălțime, groasă, cu ramuri cărnoase, păroase, spre bază mai mult sau mai puțin lemnificate.