NETĂGĂDUÍT, -Ă, netăgăduiți, -te, adj. Care nu se (poate) pune la îndoială, care nu se mai discută (atât este de evident); neîndoios, indiscutabil, incontestabil, necontestat; p. ext. cert, categoric. – Pref. ne- + tăgăduit.

netăgăduit, ~ă a [At: PRAV. COND. (1780), 58 / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + tăgăduit] 1 Care nu poate fi pus la îndoială Si: incontestabil, necontestat. 2 Care nu se discută, fiind evident Si: indiscutabil. 3 Cert. 4 Categoric.

NETĂGĂDUÍT, -Ă, netăgăduiți, -te, adj. Care nu se (poate) pune la îndoială, care nu se mai discută (atât este de evident); neîndoios, indiscutabil, incontestabil, necontestat; p. ext. cert, categoric. – Ne- + tăgăduit.

NETĂGĂDUÍT, -Ă, netăgăduiți, -te, adj. Care nu se (poate) pune la îndoială; neîndoios, indiscutabil, sigur, cert. Adunarea... a socotit de netăgăduită datorie, în numele suferințelor patriei, ajutorul și cooperația d-voastră. GHICA, A. 797. Drepturi pozitive și netăgăduite. BĂLCESCU, O. II 262. Netăgăduit este că omul neînvățat e ca un copac neîngrijit. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ Loc. adv. De netăgăduit = incontestabil.

netăgăduit a. ce nu se poate tăgădui.

netăgăduít, -ă adj. Care nu se poate tăgădui, indiscutabil, incontestabil, cert: succes netăgăduit. Adv. Netăgăduit că e așa.

netăgăduít adj. m., pl. netăgăduíți; f. netăgăduítă, pl. netăgăduíte

netăgăduít adj. m., pl. netăgăduíți; f. sg. netăgăduítă, pl. netăgăduíte

NETĂGĂDUÍT adj. 1. v. categoric. 2. v. clar. 3. v. adevărat.

NETĂGĂDUIT adj. 1. categoric, cert, evident, incontestabil, indiscutabil, necontestabil, necontestat, nediscutabil, neîndoielnic, neîndoios, sigur, vădit, (livr.) indubitabil, peremptoriu. (A manifestat o superioritate ~.) 2. clar, evident, flagrant, incontestabil, izbitor, învederat, limpede, neîndoielnic, neîndoios, pregnant, vădit, vizibil, (livr.) manifest, (fig.) marcat. (Semne ~ de boală.) 3. adevărat, aievea, autentic, cert, nescornit, pozitiv, real, sigur, veridic, veritabil. (Un lucru ~.)