MĂCINĂTÚRĂ, măcinături, s. f. 1. Măcinare. ♦ (Concr.) Ceea ce rezultă în urma măcinării; măciniș. 2. Pământ ros de ape; mâncătură, surpătură. – Măcinat² + suf. -ură.

măcinătură sf [At: (a. 1852) URICARIUL, III, 249/19 / Pl: ~ri / E: măcinat² + -ură] 1 (Asr) Măcinare (1). 2 (Ccr) Măciniș (10). 3 (Ccr) Resturi de cereale. 4 Produs al erodării, al surpării unui teren sub acțiunea agenților fizici Si: mâncătură (4), surpătură Vz eroziune.

MĂCINĂTÚRĂ, măcinături, s. f. (Rar) 1. Măcinare. ♦ (Concr.) Ceea ce rezultă în urma măcinării; măciniș. 2. Pământ ros de ape; mâncătură, surpătură. – Măcinat² + suf. -ură.

MĂCINĂTÚRĂ, măcinături, s. f. 1. Produs obținut prin măcinare; făină. ♦ Resturi de grăunțe fărîmițate. 2. Pămînt fărîmițat, rezultat al eroziunii și ruperii malurilor unui rîu cînd vin apele mari. Măcinătura malurilor.

măcinătúră f., pl. ĭ. Lucru măcinat, curătură, gozurĭ, resturĭ de cereale.

măcinătúră s. f., g.-d. art. măcinătúrii; pl. măcinătúri

măcinătúră s. f., g.-d. art. măcinătúrii; pl. măcinătúri

MĂCINĂTÚRĂ s. mâncătură, rosătură. (O ~ adâncă în mal.)

MĂCINĂTÚRĂ s. v. măcinare, măcinat, măciniș.

MĂCINĂTURĂ s. mîncătură, rosătură. (O ~ adîncă în mal.)

măcinătură s. v. MĂCINARE. MĂCINAT. MĂCINIȘ.

MĂCINĂTURĂ s. f. 1. (Astăzi rar) Măcinare (1). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, W., TDRG. 2. (Concretizat) Ceea ce rezultă din măcinare, m ă c i n i ș (3) ; resturi de cereale. Măcinătură mare pentru îngrășat rîmătorii. ap. TDRG, cf. SCRIBAN, D. 3. Produs al măcinării, al surpării unui teren (sub acțiunea agenților fizici) ; mîncătură, surpătură. V. e r o z i u n e. [Apa] Moldovei s-ar repezi cu măcinătura malurilor înspre tîrg, amenințînd fărîmarea pămîntului (a. 1852). URICARIUL, III, 249/19, cf. COSTINESCU. – Pl.: măcinături. – Măcinat² + suf. -ură.