muced, ~ă [At: BIBLIA (1688), 159¹/44 / V: (înv) ~e, ~cid / Pl: ~ezi, ~e / E: ml mucidus, -a, -um] 1 a Mucegăit. 2 a (Reg; îla) ~ de beat Extrem de beat. 3 a (D. gust, miros) Caracteristic mucegaiului (1) sau obiectelor mucegăite. 4 a (Reg; îs) Vin ~ Vin cu gust de mucegai (1). 5 a (Reg; pan; d. obiecte de cupru sau de alamă) Oxidat. 6 a (Pan; d. cărți, hârtie) Îngălbenit. 7 a (Pan; d. cărți, hârtie) Degradat. 8 a (Fig) Care nu mai corespunde Si: depășit. 9 a (Pop; d. cai) Vânăt-fumuriu. 10 a (Reg; îs) Mere ~e Specie de mere nedefinită mai îndeaproape. 11 sf (Îvr) Boală care provoacă mucegăirea fagurilor Vz mucezeală (4).

MÚCED, -A, mucezi, -de, adj. Acoperit de mucegai (din cauza vechimii sau a șederii în umezeală); mucegăit. Cu sfărmate catapulturi Turnul muced stă-nclinat. COȘBUC, P. II 69. Un lanț de dughene de lemn mucede... alcătuiesc una și singura uliță a Romanului. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Despre miros) Camerele păstrau mirosul muced de pustiu și închis. C. PETRESCU, R. DR. 102. ◊ (Despre alimente) Untură de porc mucedă ori rîncedă. ȘEZ. III 145. (Despre cărți, hîrtie) îngălbenit de vreme, degradat. Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. (Regional, despre părul unor animale) De culoarea mucegaiului; fumuriu, negru-vînăt.

MÚCED ~dă (~zi, ~de) Care este acoperit sau plin de mucegai. /<lat. mucidus

muced a. 1. acoperit pe suprafață cu un fel de mușchiu, când un corp începe a putrezi: pâine mucedă, vin muced; 2. îngălbenit de timp: pe mucedele pagini stau domniile române EM.; 3. cu părul negru-vânăt (despre cai). [Lat. MUCIDUS].

múced, -ă adj. (lat. múcidus; pv. muide, fr. moîte. V. muc). Stricat saŭ acoperit de mucegaĭ.

múced adj. m., pl. múcezi; f. múcedă, pl. múcede

múced adj. m., pl. múcezi; f. sg. múcedă, pl. múcede

MÚCED adj. v. mucegăit.

MUCED adj. mucegăit, mucezit, (rar) mucegăios, (reg.) mucegărit, (Olt. și Munt.) sfoiegit. (Aliment ~.)

BURUIANĂ-MÚCEDĂ s. v. scaiul-dracului.

SPIN-DE-MÚCEDĂ s. v. scai-albastru, scai-vânăt.

buruiană-mucedă s. v. SCAIUL-DRACULUI.

spin-de-mucedă s. v. SCAI-ALBASTRU. SCAI-VÎNĂT.

múced (múcedă), adj. – Mucegăit. – Var. (înv.) mucid. Lat. mūcĭdus (Pușcariu 1113; Candrea-Dens., 1158; REW 5711), cf. v. it. muzzo, prov. muide, fr. moite. – Der. mucezi, vb. (a face mucegai); mucezeală, s. f. (mucegai); mucegai (var. mucigai), s. n. (un fel de ciupercă, Mucar mucedo; boșorog), din mucezi ca putregai din putrezi, cf. ucigaș din ucide (Tiktin; după Pușcariu 1115 și Pușcariu, Dacor., VII, 478; der. ca it. moccicaglia; după Pascu, Suf., 200, din muced cu suf. -aie); mucegăios, adj. (plin de mucegai); mucegăi, vb. (a prinde mucegai).

múced, -ă, mucezi, mucede, adj. – 1. Acoperit de mucegai. 2. Umed. 3. (ref. la cai) Sur; focău; facău (ALR, 1956: 276). ♦ (top.) Tăul Muced, mlaștină în bazinul superior al Văii Izei; „locul de întâlnire a numeroase pâraie, pe povârnișul de nord al muntelui Bătrâna, de unde izvorește Iza” (Demeter, Marin, 1935: 39). – Lat. mucidus „muced” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

múced, -ă, adj. – 1. Acoperit de mucegai. 2. Umed. „Locul de întâlnire a numeroase pâraie, pe povârnișul de nord al muntelui Bătrâna, de unde izvorește Iza” (Demeter, Marin, 1935: 39). 3. (ref. la cai) Sur; focău; facău (ALR 1956: 276). – Lat. mucidus (Pușcariu, Candrea-Desusianu cf. DER).