modificare sf [At: ROM. LIT 267 ¹/2 / Pl: ~cări / E: modifica] 1 Schimbare. 2 Corectare. 3-4 (Ccr) Ceea ce se modifică (1-2).

MODIFICÁRE, modificări, s. f. Acțiunea de a modifica și rezultatul ei; schimbare, prefacere, transformare. Copiștii au introdus tot felul de modificări în textul cronicii lui Gr. Ureche. ROSSETTI, S. E. 18. În așteptarea acestor modificări ipotetice și îndepărtate, gospodăria spitalului suferea îndestule lipsuri. C. PETRESCU, Î. II 49.

MODIFICÁRE s.f. Acțiunea de a (se) modifica și rezultatul ei; schimbare, transformare, prefacere; modificație. [< modifica].

*modificațiúne f. (lat. modificátio, -ónis). Acțiunea de a saŭ de a se modifica. – Și -áție, dar ob. -áre.

modificáre s. f., g.-d. art. modificắrii; pl. modificắri

modificáre s. f., g.-d, art. modificării; pl. modificări

MODIFICÁRE s. 1. v. evoluție. 2. v. metamorfoză. 3. prefacere, prelucrare, refacere, schimbare, transformare. (~ unui text.) 4. v. reformare. 5. v. transformare. 6. (FON.) prefacere, schimbare, transformare, tratament. (~ labialelor.) 7. v. variație.

MODIFICARE s. 1. devenire, dezvoltare, evoluție, prefacere, schimbare, transformare. (Procesul ~.) 2. metamorfozare, metamorfoză, prefacere, preschimbare, schimbare, transformare, (rar) strămutare, (înv. și pop.) mutare, prefăcătură, schimbătură, (reg.) străformare, (înv.) modificație, preobrajenie, strămutătură, transformație, (fig.) răsturnare. (A suferit o adîncă ~.) 3. prefacere, prelucrare, refacere, schimbare, transformare. (~ unui text.) 4. reformare, schimbare. (~ ortografiei.) 5. (FON.) prefacere, schimbare, transformare, trecere. (~ lui „l” intervocalic în „r” în elementele românești de origine latină.) 6. (FON.) prefacere, schimbare, transformare, tratament. (~ labialelor.) 7. schimbare, variație. (~ temperaturii.)

MODIFICÁRE s. f. (< modificá, cf. lat., it. modificare, fr. modifier): schimbare, transformare a unui sunet, a sensului, a formei (structurii, aspectului exterior), a funcției sintactice a unui cuvânt, datorită unor cauze determinate. ◊ ~ fonétică: transformare suferită de un sunet în evoluția unei limbi. Ea poate fi de două feluri: a) necondiționátă (necombinatórie): transformare spontană care depinde numai de natura sunetului respectiv, indiferent de sunetele înconjurătoare. Astfel, diftongarea lui e deschis în ie sau dispariția sunetului h în cuvintele moștenite de limba română din latină, ca de exemplu ferrum > fier, pectus > piept, homo > om, prehendere > prinde etc. b) condiționátă (combinatórie, poziționálă): transformare provocată de coarticulație, de influența sunetelor învecinate. Astfel: diftongarea lui e accentuat în ea înaintea unei silabe care conține un ă, în unele cuvinte românești ca negru – neagră, sterp – stearpă etc. Sunt condiționate următoarele m. fonetice: asimilarea, disimilarea (disimilația), haplologia, metateza, epenteza, anaptixa, proteza și sincopa (v. fiecare din aceste noțiuni). ◊ ~ lexicálă: m. a sensului sau a formei cuvintelor. ◊ ~ gramaticálă: m. a părților de vorbire, a propozițiilor sau a frazelor. ◊ ~ morfológică: m. a formei, a structurii unei părți de vorbire. ◊ ~ sintáctică: m. a structurii unei părți de propoziție, a unei propoziții sau a unei fraze. ◊ ~ semántică: m. a sensului unui cuvânt datorită unor factori intralingvistici și extralingvistici. ◊ ~ analógică: m. care se produce sub influența unui alt element asemănător (v. analogíe).

MODIFICÁRE (< modifica) s. f. 1. Acțiunea de a modifica și rezultatul ei; schimbare, transformare; modificație. 2. (METAL.) Procedeu de îmbunătățire a structurii unor aliaje prin adăugarea unor mici cantități de modificatori (2) puțin înainte de turnare.