MODIFICÁRE s. f. (< modificá, cf. lat., it. modificare, fr. modifier): schimbare, transformare a unui sunet, a sensului, a formei (structurii, aspectului exterior), a funcției sintactice a unui cuvânt, datorită unor cauze determinate. ◊ ~ fonétică: transformare suferită de un sunet în evoluția unei limbi. Ea poate fi de două feluri: a) necondiționátă (necombinatórie): transformare spontană care depinde numai de natura sunetului respectiv, indiferent de sunetele înconjurătoare. Astfel, diftongarea lui e deschis în ie sau dispariția sunetului h în cuvintele moștenite de limba română din latină, ca de exemplu ferrum > fier, pectus > piept, homo > om, prehendere > prinde etc. b) condiționátă (combinatórie, poziționálă): transformare provocată de coarticulație, de influența sunetelor învecinate. Astfel: diftongarea lui e accentuat în ea înaintea unei silabe care conține un ă, în unele cuvinte românești ca negru – neagră, sterp – stearpă etc. Sunt condiționate următoarele m. fonetice: asimilarea, disimilarea (disimilația), haplologia, metateza, epenteza, anaptixa, proteza și sincopa (v. fiecare din aceste noțiuni). ◊ ~ lexicálă: m. a sensului sau a formei cuvintelor. ◊ ~ gramaticálă: m. a părților de vorbire, a propozițiilor sau a frazelor. ◊ ~ morfológică: m. a formei, a structurii unei părți de vorbire. ◊ ~ sintáctică: m. a structurii unei părți de propoziție, a unei propoziții sau a unei fraze. ◊ ~ semántică: m. a sensului unui cuvânt datorită unor factori intralingvistici și extralingvistici. ◊ ~ analógică: m. care se produce sub influența unui alt element asemănător (v. analogíe).