merit sn [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 67 / V: (înv) ~tum / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr mérite, lat meritum] 1 Calitate, însușire deosebită, care face ca cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată Vz valoare, virtute. 2-3 (Îljv) Cu ~e (sau ~) sau de ~ (În mod) merituos. 4 (Îs) Diplomă ele ~ Diplomă care se acordă elevilor și absolvenților școlilor superioare pentru învățătură și comportare excepțională. 5 (Îlav) Pe ~ Pe bună dreptate Si: justificat.

MÉRIT, merite, s. n. Ceea ce face pe o persoană vrednică de prețuire, ca urmare a unor acțiuni valoroase; vrednicie; p. ext. însușire, talent, pricepere. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 62. Fură omorîți atunci... și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiile lor. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Loc. adj. De (un mare) merit = valoros, meritoriu. Creațiunea lui [Caragiale] e originală și de un mare merit. GHEREA, ST. CR, II 147.

MÉRIT s.n. Ceea ce face pe cineva demn de stimă, de prețuire, de considerație; ceea ce face ca un lucru să fie folositor și valoros. [Pl. -te, -turi. / < fr. mérite, it. merito, lat. meritum].

MÉRIT s. n. calitate (deosebită) care face pe cineva sau ceva demn de stimă, de prețuire; valoare. (< fr. mérite, lat. meritum)

MÉRIT ~e n. 1) Calitate deosebită care impune respect, laudă sau recompensă. 2) Ansamblu de calități intelectuale sau morale. /<fr. mérite

merit n. 1. ceea ce face demn de stimă, de recompensă sau pedeapsă; 2. ceea ce un lucru are bun în sine: operă de merit.

1) *mérit n., pl. e (lat. méritum, merit). Valoarea uneĭ persoane saŭ acțiunĭ: om, carte, operă de merit.

meritum sn vz merit

mérit s. n., pl. mérite

mérit s. n., pl. mérite

MÉRIT s. v. valoare.

MERIT s. valoare, (înv.) vrednicie. (Lipsit de orice ~.)

Merit ≠ meteahnă, neajuns, viciu