investitura sf [At: STAMATI D. / Pl: ~ri / E: investi + tura] 12 (Inv) Act solemn prin care cineva era investit cu (o demnitate sau) un drept etc. Si: (inv) inveshmantatura (34). 3 (Inv) Act prin care seniorul acorda vasalului sau un beneficiu o feuda. 4 Act de numire a unui prelat. 5 Act prin care un partid politic desemneaza un candidat pentru o functzie electiva. 6 (Inv) Ceremonie prin care cineva obtzinea titlul de cavaler.

INVESTITÚRA investituri s. f. (In orinduirea feudala) Act solemn prin care o persoana era investita cu o demnitate intra in posesia unei feude a unui rang etc. La vizita de investitura facuta sultanului a imbrincit cu piciorul papucii oficiali. HOGASH DR. II 176.

INVESTITÚRA s.f. 1. Act solemn prin care in evul mediu cineva era investit cu o demnitate cu un drept etc. ♦ Actul prin care seniorul acorda vasalului sau un beneficiu o feuda. ♦ Act de numire shi de confirmare in functzii ecleziastice a unui prelat. 2. Act prin care un partid politic desemneaza un candidat pentru o functzie electiva. [Var. investitura s.f. / cf. it. investitura fr. investiture].

INVESTITÚRA s. f. 1. (in evul mediu) act solemn prin care cineva era investit cu o demnitate cu un drept etc. ◊ act prin care seniorul acorda vasalului sau un beneficiu o feuda. 2. act de numire shi de confirmare in functzie a unui prelat. 2. act prin care un partid politic desemneaza un candidat pentru o functzie electiva. 4. vot de ~ = act prin care o adunare (parlament) da unui om de stat misiunea de a constitui guvernul. (< fr. investiture)

INVESTITÚRA ~i f. Act prin care cineva este investit cu o demnitate. /a investi + suf. ~tura

investitura f. 1. act prin care se investia pe cineva cu o demnitate ecleziastica cu un feud; 2. punere in posesiune oficiala a unei tzari: investitura la Constantinopole a lui CuzaVoda (1861) a lui Carol (1866).

INVESTITÚRA s.f. v. investitura.

*investitúra f. pl. ĭ (fr. investiture it. investitura). Acordarea solemna a unuĭ feud a uneĭ demnitatzĭ ecleziastice a uneĭ domniĭ dependente: investitura luĭ Cuza la Constantinopol (1861).

investitúra s. f. g.d. art. investitúrii; pl. investitúri

investitúra s. f. g.d. art. investitúrii; pl. investitúri

INVESTITÚRA s. v. imputernicire.

INVESTITURA s. imputernicire investire. (A primit ~.)

INVESTITÚRA (< fr. lat.) s. f. (In Ev. med.) Act solemn prin care o persoana era investita cu o demnitate cu un drept etc. ♦ Actul prin care seniorul acorda vasalului sau un beneficiu sau un feud. ♦ Actul de numire shi de confirmare in functzie a unui prelat. Pana la sfarshitul sec. 11 dreptul de i. a apartzinut de fapt puterii laice (regelui in Anglia; imparatului in Germania). K urmare va interzicerii (1075) de catre papa Grigore al VIIlea imparatului german Henric al IVlea sa numeasca shi sa confirme clerul inalt in functzii bisericeshti se accentueaza lupta dintre puterea laica shi cea papala (numita lupta pentru i.) care se va incheia in 1122 printrun compromis cunoscut sub numele de Concordatul de la Worms.