HÁINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, sb. háljina.

haină sf [At: PRAV. 34 / Pl: ~ne și (reg) hăini / E: srb hajina] 1 Îmbrăcăminte purtată peste lenjerie. 2 (Pex; mpl) Orice obiect de îmbrăcăminte. 3 Îmbrăcăminte bărbătească cu mâneci, care se poartă pe sub pardesiu sau palton. 4 (Fig) Aparență. 5 (Fig) Înveliș exterior. 6 (Trs; îs) ~ne de pat Așternut al patului. 7 (Înv; Trs; îs) ~e albe Albituri.

HÁINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.

HÁINĂ, haine, s. f. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești, care acoperă corpul peste albituri. Hainele de pe feciori Sclipeau de-argint. COȘBUC, P. I 55. Cere să-ți deie calul, armele și hainele. CREANGĂ, P. 191. Mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de matasă, Haine mîndre de-mpărat. ALECSANDRI, P. I 9. Cînd bătea ceasul la nouă, Mă-mbrăcam în haine nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Un rînd de haine = un costum bărbătesc complet, constînd din pantaloni, veston și (uneori) vestă. Haine nemțești v. nemțesc. Haine gata v. gata. ◊ (Rar la sg., cu valoare de pl.) Pe mine mă dezgustă și o haină nouă. C. PETRESCU, C. V. 303. (Expr.) Îmi dau (sau mi-aș da) și haina de pe mine = aș da totul, aș da orice (pentru a obține ceea ce doresc). ♦ (Prin restricție, la sg.) Obiect de îmbrăcăminte bărbătească care acoperă partea de sus a corpului. V. surtuc, veston. Maria scutură în stradă o haină de lucru. DAVIDOGLU, M. 15. Haina lui simplă, închisă pînă sub bărbie, e una din hainele obișnuite. STANCU, U.R.S.S. 37. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. ◊ Haină-albastră = poreclă dată de țărani boierilor. Din școalele rurale... ies... aspiranți la posturile salariate ale comunelor, notari și scriitori, ziși prin sate haină-albastră. ODOBESCU, S. III 357. ♦ Veșmînt lung și larg care acoperă tot trupul. Amîndoi [oștenii] purtau haina de-atunci a călărimii boierești. SADOVEANU, O. VII 17. Abia se ține haina cea bogată Prinsă ușor cu un colan de pai. EMINESCU, O. IV 77. ◊ Fig. Izvorau în taină, Cu-a lor de aur haină, A nopții stele mari. EMINESCU, O. IV 193. Mii de gînduri mă împresură în restimpul amurgului, cînd natura-ntreagă se acopere cu o haină fantastică. ALECSANDRI, PR. 291. ♦ (Rar) Halat de casă. O haină lungă și veche îi acoperă trupul pînă-n călcîie. VLAHUȚĂ, O. A. 441. ♦ Palton femeiesc. Haină de blană.

HÁINĂ ~e f. 1) Obiect de îmbrăcăminte; strai. ~ de iarnă. ◊ ~ nupțială (sau de nuntă) înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor vertebrate în perioada împerecherii. 2) Piesă vestimentară bărbătească purtată peste cămașă; veston. [G.-D. hainei] /<bulg. halina, sb. háljina

haină f. ceeace servă a acoperi corpul: fig. haina nopții EM. [Slav. HALĬNA].

háĭnă f., pl. e (sîrb. háljina, haĭnă, la pl. „straĭe, așternut”, halja, surtuc, bg. halína, haĭnă lungă, d. turc. [d. pers.] haly, kali, covor. Cp. cu straĭ și țol). Veșmînt, straĭ (maĭ ales surtuc, palton, manta, suman, maĭ rar vorbind de pantalonĭ). Pl. Veșmintele (în general): mi s’aŭ furat niște haĭne. A vinde la „haĭne vechĭ”, a vinde negustorilor ambulanțĭ care strigă „haĭne vechĭ”.

háină s. f., g.-d. art. háinei; pl. háine

háină s. f., g.-d. art. háinei; pl. háine

HÁINĂ s. 1. îmbrăcăminte, strai, veșmânt, (pop. și fam.) buleandră, țoală, (reg.) rufă, (Transilv. și Maram.) halub, (depr.) hanță. (Ia-ți o ~ pe tine.) 2. (la pl.) v. costum. 3. v. sacou. 4. v. palton. (Poartă o ~ de blană.)

HAINĂ s. 1. îmbrăcăminte, strai, veșmînt, (pop. și fam.) buleandră, țoală, (reg.) rufă, (Transilv. și Maram.) halub, (depr.) hanță. (Ia-ți o ~ pe tine.) 2. palton. (Poartă o ~ de blană.)

háină (háine), s. f. – Obiect de îmbrăcăminte exterior. Sb. haljina (Diez, Gramm., I, 444; Cihac, II, 133; DAR). – Der. hăinar, s. m. (vînzător de haine de gata); hăinărie, s. f. (prăvălie de confecții); hăinet, s. f. (cantitate de haine); înhăinura (var. înhăimura), vb. (a îmbrăca), cf. înfășura. La Stoica Ludescu (sec. XVIII) apare haină, s. f. (parolă, consemn), despre care nu știm dacă este același cuvînt. Haibăr, s. n. (haină) este o încrucișare a lui haină cu laibăr (DAR), der. înhăibăra, vb. (a îmbrăca).

a mătura pe jos cu hainele expr. a purta îmbrăcăminte exagerat de lungă.

haine de gata expr. confecții / articole de îmbrăcăminte fabricate în serie.