furtună sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 266/25 / V: (înv) for~ / Pl: ~ni, (nob) ~ne / E: ngr φουρτούνα (2, 3) lat fortuna] 1 (Înv) Nenorocire. 2 (Ltî) Destin. 3 (Ltî) Noroc. 4 Perturbare atmosferică violentă, care generează vânturi puternice și precipitații, adesea în rafale, însoțite de descărcări electrice Si: vijelie. 5 Vânt puternic pe mare, care provoacă valuri foarte înalte. 6 Vânt puternic în deșert care deplasează cantități mari de nisip. 7 (Îs) ~ de... Mulțime (mare) de... 8 (Îs) ~ solară Accentuare bruscă a activității solare, însoțită de intensificarea emisiei corpusculare și a celei electromagnetice. 9 (Fig) Tulburare sufletească Si: zbucium. 10 (Fig) Fenomen brusc și violent Si: (fig) explozie. 11 (Fig) Revoltă.

FURTÚNĂ, furtuni, s. f. 1. Vînt puternic, de obicei însoțit de ploaie, grindină și descărcări electrice. V. vijelie. Departe, pe munți, tuna, o furtună neagră se învîrteja la înălțimile Ceahlăului. CAMILAR, TEM. 198. De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, țesînd fulgi mari și moi. SADOVEANU, B. 138. O luă pe brațe și începu să fugă cu ea prin furtună. EMINESCU, N. 11. ◊ Expr. Furtună de... = mulțime (mare) de... Furtună de aplauze. 2. Fig. Zbucium, tulburare sufletească. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. O întreagă furtună se ridică în sufletul lui. GHEREA, ST. CR. II 330. Al ei suflet e furtună, noaptea e gîndirea ei. COȘBUC, P. I 120. 3. Fig. Revoltă, răscoală. Sirenele buciumă cu noi împreună... Cîntecul lor de chemare. De împăcare ori de furtună. DEȘLIU, G. 19. – Pl. și: furtune (EMINESCU, O. I 31). – Variantă: (învechit) fortúnă (SBIERA, P. 223) s. f.

FURTÚNĂ ~i f. 1) Vânt puternic însoțit (uneori) de ploaie, grindină și descărcări electrice; vântoasă; vântoaică; vijelie. 2) fig. Stare de neliniște puternică. [G.-D. furtunii] /< ngr. furtúna

furtună f. 1. agitare violentă a aerului, pe apă sau pe uscat; 2. fig. năvală impetuoasă: când noi oprim cu pieptul furtuna păgânească Al.; 3. fig. sbuciumare sufletească. [It. FORTUNA, viscol (din lat. FORTUNA, soartă), printr’un intermediar grec modern: schimbarea sensului latin (noroc = viscol) provine dela un popor maritim (cum erau Venețienii) ale cărui succese comerciale depindeau de starea mării (correre fortuna, a-și căuta norocul pe mare și a suporta furtuni)].

furtúnă f., pl. ĭ (ngr. furtúna și fort-, d. it. [maĭ ales ven.] fortuna, soartă, avere, furtună; mlat. fortuna, furtună, cl. fortuna, noroc, d. fors, soartă; turc. fyrtyna, bg. sîrb. furtuna, alb. -ună. Averea unor corăbierĭ, ca Venețieniĭ, depindea de starea măriĭ. Córrere fortuna, fr. courir fortune, a te expune sorțiĭ, a-țĭ căuta norocu; fortune de mer, accident pe mare). Vijălie, mare vînt pe apă orĭ pe uscat. Fig. Zbucĭum: furtuna din sufletu luĭ. V. uragan.

fortună sf vz furtună

furtuna vi [At: BĂLCESCU, M. V. 507 / Pzi: ~nez / E: furtună] (Nob) 1 (Înv) A bombarda, împroșcând cu foc de artilerie. 2 (Poetic) A porni cu avânt, ca o furtună.

FORTÚNĂ s. f. v. furtună.

furtúnă s. f., g.-d. art. furtúnii; pl. furtúni

furtúnă s. f., g.-d. art. furtúnii; pl. furtúni

FURTÚNĂ s. (MET.) vifor, vijelie, (pop.) vântoasă, (reg.) vântoaie, (prin Ban.) vicodol, (prin Bucov.) vântăraie, (înv.) bură, tempestate, tempestă, (latinism înv.) procelă. (Afară s-a dezlănțuit ~.)

FURTUNĂ s. (MET.) vifor, vijelie, (pop.) vîntoasă, (reg.) vîntoaie, (prin Ban.) vicodol, (prin Bucov.) vîntăraie, (înv.) bură, tempestate, tempestă, (latinism înv.) procelă. (Afară s-a dezlănțuit ~.)

furtúnă (furtúni), – 1. (Înv.) Ghinion, necaz, nenorocire. – 2. Vînt puternic însoțit de ploaie, vijelie. – Mr., megl. furtună. Lat. fortūna (Pușcariu 686; Candrea-Dens., 702; REW 3458; DAR), cf. it. fortuna, fr. fortune (de mer), sp. fortuna, cu același sens, care apare și în lat. med. fortuna. Schimbarea semantică (cf. Șeineanu, Semasiol., 214), naturală și mai mult sau mai puțin generală, pare anterioară limbilor romanice, cf. și ngr. φουρτοῦνα, de unde tc. furtuna, fortuna. Nu există, deci, motiv suficient pentru a considera că rom. provine din ngr. (Pușcariu; Meyer 111; DAR), cu atît mai mult cu cît în rom. apare și sensul primitiv de „soartă (nefericită)”, care indică proveniența directă din lat. Der. furtunat, s. m. (naufragiat), înv.; furtunatic, adj. (impetuos; violent); furtunos, adj. (impetuos; violent). – Bg. fortuna poate proveni de asemenea din ngr. sau din rom.; sb. fôrtuna, frtùna, mai probabil din it. (Berneker 283; cf. Miklosich, Fremdw., 88), pe cînd sb. furtuna reproduce consonanța din rom. (Daničič, III, 80). Alb. furtunë poate fi der. din ngr. În schimb provin cu certitudine din rom. rut. fortuna (Miklosich, Wander., 15) și mag. furtina (Edelspacher 13), toate cu sensul de „furtună”.

FURTUNĂ, Ștefan (1860-1937), medic și ziarist român. Autor și colaborator la numeroase studii și lucrări în domeniul medicinii veterinare („Dizenteria la oi”, „Pneumoenterita porcilor”, „Tuberculoza păsărilor”). A colaborat la principalele publicații ale vremii („Universul”, „Românul”, „Adevărul” ș.a.).

FURTUNA (FORTUNA), lac în Delta Dunării, situat în NE ostrovului Maliuc, în apropiere de brațul Sulina, de care este legat prin mai multe gârle; 906,25 ha. Ad. max.: 2 m. Pescuit.