expeditiv ~a [At: NEGULICI / V: (inv) esp~ (nob) sp~ / Pl: ~i ~e / E: fr expeditif] 1 a (D. oameni) Care rezolva cu ushurintza lucrurile Si: iute prompt operativ. 2 a (D. oameni) Care trateaza superficial lucrurile. 3 a (Pex; d. gesturi vorbire) Grabit. 4 a (D. fenomene procese etc.) Care se produce cu repeziciune. 56 a av (D. modul de a actziona al oamenilor sau mijloacele folosite de ei) Rapid.

EXPEDITÍV A expeditivi e adj. (Despre oameni) Care rezolva lucrurile repede shi ushor fara sa stea mult pe ginduri; iute prompt. Bubi al nostru sa lasat pe tinjeala shi in trei ani el care era atit de expeditiv in alte daraveri nu shia putut trece nici un examen la Facultatea de drept. VLAHUTZA O. A. 455. Procederile expeditive ce intrebuintza autocratul produceau... conflicte shi turburari. ODOBESCU S. III 522. ◊ Fig. Nu intotdeauna norii sint atit de grabitzi shi de expeditivi. BOGZA C. O. 44. ◊ (Adverbial) In antichitate... [boala] se tamaduia expeditiv prin masajuri sistematice. CARAGIALE O. VII 46.

EXPEDITÍV A adj. (adesea adv.) Care lucreaza repede care rezolva prompt ushor lucrurile. [< fr. expéditif].

EXPEDITÍV A adj. (shi adv.) care rezolva prompt ushor lucrurile; operativ. (< fr. expéditif)

EXPEDITÍV ~a (~i ~e) shi adverbial 1) Care lucreaza repede cu ushurintza. 2) Care rezolva lucrurile repede shi fara ezitari. /<fr. expéditif

expeditiv a. care face treaba iute.

*expeditív a adj. (d. lat. expeditus cu sufixu iv). Care lucreaza expediaza prompt: om expeditiv in afacerĭ. Adv. In mod expeditiv.

espeditiv ~a a vz expeditiv

expeditív adj. m. pl. expeditívi; f. expeditíva pl. expeditíve

expeditív adj. m. pl. expeditívi; f. sg. expeditíva pl. expeditíve

EXPEDITÍV adj. v. prompt.

EXPEDITIV adj. operativ prompt. (O rezolvare ~.)