DISPERÁRE, disperări, s. f. Faptul de a dispera; desperație. ◊ Loc. adv. Cu disperare = (în mod) disperat, deznădăjduit; fig. (în legătură cu modul de a munci, de a se strădui etc. pentru ceva) din toate puterile, aprig. ◊ Expr. A duce (sau a împinge pe cineva) la disperare = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea; a exaspera. [Var.: desperáre s. f.] – V. dispera.

disperare sf vz desperare

DISPERÁRE s.f. v. desperare.

DISPERÁRE s. f. elem. desperare.

DESPERÁRE s. f. v. disperare.

desperare sf [At: I. GOLESCU, C., ap. Da ms / V: dis~ / Pl: ~rări / E: despera] 1-2 Pierdere a oricărei speranțe (în rezolvarea sau) îndreptarea unei situații Si: desperat¹ (1-2), desperație (1-2). 3-4 Aducere a cuiva în stare de desperare (1-2) Si: desperat¹ (3-4), desperație (3-4). 5-6 (Ajungere sau) aducere a cuiva în stare de exasperare Si: desperat¹ (5-6), desperație (5-6). 7-8 Stare sufletească apăsătoare, specific umană, caracterizată prin pierderea oricărei speranțe (în rezolvarea sau) îndreptarea unei situații Si: deznădejde, (înv) desperanță (1-2), desperație (7-8). 9 (îlav) Cu ~ În mod deznădăjduit. 10 (Îal) Din toate puterile Si: aprig, tare. 11 (Îlav) În ~ (de cauză) Într-o situație fără ieșire. 12 (Îlav) La ~ În cel mai înalt grad. 13 (Îe) A duce pe cineva la ~ A face pe cineva să-și piardă nădejdea. 14 (Îae) A exaspera.

DESPERÁRE, desperări, s. f. Faptul de a despera; desperație. ◊ Loc. adv. Cu desperare = (în mod) desperat, deznădăjduit; fig. (în legătură cu modul de a munci, de a se strădui etc. pentru ceva) din toate puterile, aprig. ◊ Expr. A duce (sau a împinge pe cineva) la desperare = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea; a exaspera. [Var.: disperáre s. f.] – V. despera.

DESPERÁRE, desperări, s. f. (Și în forma disperare) Faptul de a despera; deznădejde. Își smulsese părul din cap de desperare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 205. Bătrînul își lăsă capul în jos, cu un aer de supremă desperare. VLAHUȚĂ, CL. 87. În Țara Romînească, starea țăranilor merse din zi în zi mai rău, pînă la 1821, cînd desperarea lor izbucni. BĂLCESCU, O. I 143. ◊ Loc. adv. Cu desperare = (în mod) desperat, deznădăjduit. Aș voi să întreb unde mergem, vorbi într-o vreme cu disperare domnul Paul de Marenne. SADOVEANU, Z. C. 191. Mărinda, pierdută pintre popor, se uita cu mirare și cu luare-aminte la soldați și deodată, țipînd cu desperare, pică la pămînt leșinată. ALECSANDRI, O. P. 227. La desperare = într-o împrejurare grea, în care sînt puține posibilități de scăpare. La desperare te agăți de orice. ◊ Expr. A duce (sau a aduce, a împinge pe cineva) la desperare = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea; a exaspera (pe cineva). – Variantă: disperáre s. f.

DESPERÁRE s.f. Acțiunea de a despera și (mai ales) rezultatul ei; deznădejde. ◊ Cu desperare = în mod deznădăjduit; (fig.) din toate puterile. [Var. disperare s.f. / < despera].

DESPERÁRE/DISPERÁRE s. f. faptul de a despera; deznădejde; desperație. ♦ cu ~ = în mod deznădăjduit; (fig.) din toate puterile; a împinge (pe cineva) la ~ = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea. (< despera)

DESPERÁRE ~ări f. Stare de apăsare sufletească cauzată de pierderea speranței; deznădejde. [G.-D. desperării; Var. disperare] /v. a despera

desperare f. 1. pierderea speranței; 2. întristare violentă, descurajare; 3. ceeace cauzează desperarea.

*desperáre f. Perderea speranțeĭ, desnădejde: am ajuns la desperare cu boala asta. Ceĭa ce produce desperare: acest băĭat e desperarea familiiĭ. – Și disp- (după it.).

!disperáre (dis-pe-/di-spe-) s. f., g.-d. art. disperắrii; pl. disperắri

disperáre v. desperare

desperáre/disperáre s. f. (sil. mf. -spe-), g.-d. art. desperării/disperării; pl. desperări/disperări

desperare

Disperare ≠ speranță

DESPERÁRE s. 1. v. deznădejde. 2. v. exasperare.

DESPERARE s. 1. deznădejde, (rar) deznădăjduire, (înv.) apelpisie, desperație. (O mișcătoare ~ se citea în ochii lui.) 2. exasperare. (L-a adus la ~.)