DISPÉNSĂ, dispense, s. f. Scutire a unei persoane de obligația îndeplinirii unor condiții legale; (concr.) act, document care atestă această scutire. – Din fr. dispense.

dispensă sf [At: AR (1838), 381 ⅟4 / V: (înv) ~nză / Pl: ~se / E: fr dispense] 1 Autorizație specială dată cuiva de autoritățile ecleziastice sau civile de a trece, în anumite cazuri, peste formalitățile legale obișnuite Si: permisiune, (înv) dezlegare, învoire, remisiune. 2 Scutire a cuiva de a îndeplini o anumită obligație (legală).

DISPÉNSĂ, dispense, s. f. Scutire a cuiva de a îndeplini o anumită obligație (legală); (concr.) act, document care atestă această scutire. – Din fr. dispense.

DISPÉNSĂ, dispense, s. f. 1. Scutire de o obligație legală (bănească, de stagiu etc.). 2. Autorizație, îngăduință, permisiune dată cuiva de a trece, în anumite cazuri, peste formalitățile legale obișnuite. Dispensă de vîrstă.

DISPÉNSĂ s.f. Scutire (de o obligație); exceptare, excepție de la o regulă. ♦ Permisiunea de a face un lucru interzis în mod normal de o lege. [< fr. dispense, it. dispensa].

DISPÉNSĂ s. f. scutire (de o obligație); exceptare de la o regulă. ◊ permisiunea de a face un lucru interzis în mod normal de o lege. (< fr. dispense)

DISPÉNSĂ ~e f. Scutire de anumite obligații sociale. /<fr. dispense

dispensă f. scutire dela regula ordinară: dispensă dela serviciul militar.

* dispénsă f., pl. e (fr. dispense, scutire; it. dispensa, distribuire, cămară). Scutire, acordare a uneĭ favorĭ, pe care n’o acorzĭ altora: a primi la examin un elev ca dispensă de etate.

dispénsă s. f., g.-d. art. dispénsei; pl. dispénse

dispénsă s. f., g.-d. art. dispénsei; pl. dispénse

dispensă, -se.

DISPÉNSĂ s. v. scutire.

DISPENSĂ s. scutire, (înv.) scuteală, scutință. (~ de armată.)