discórdie sf [At: HELIADE, O. II, 54 / V: (înv) ~dă, ~rd (pl: ~uri) sn, des~, descord sn / P: ~di-e / Pl: ~ii / E: lat discordia, it discordia cf fr discorde] 1 Neînțelegere între oameni, colectivități, popoare etc. Si: dezacord, disensiune. 2 Ceartă. 3 Vrajbă. 4 (Îs) Mărul ~i (sau măr de ~) Cauza neînțelegerii sau al dușmăniei dintre mai multe persoane, țări etc.

DISCÓRDIE, discordii, s. f. (În opoziție cu concordie, armonie) Neînțelegere, dezbinare, nepotrivire, disensiune, dezacord; p. ext. ceartă, sfadă, vrajbă, gîlceavă. Pricinuise discordie între bărbatul care voia să plece... și femeia care voia să rămînă. C. PETRESCU, Î. II 155. Luați aminte la cele ce-am decis: Deja pînă acuma discordii intestine De trei ori se iviră. MACEDONSKI, O. II 88. ◊ Mărul discordiei = obiect pentru care se ceartă mai multe persoane; subiect de ceartă.

DISCÓRDIE s.f. Dezbinare, neînțelegere, dezacord; (p. ext.) vrajbă, ceartă. ◊ Mărul discordiei = subiect de ceartă. [Pron. -di-e, gen. -iei. / < lat., it. discordia, cf. fr. discorde].

DISCÓRDIE s. f. dezbinare, neînțelegere, dezacord; (p. ext.) vrajbă, ceartă. (< lat., it. discordia)

DISCÓRDIE ~i f. Neînțelegere violentă între persoane; dezbinare. [Art. discordia; G.-D. discordiei; Sil. -di-e] /<lat., it. discordia

discordie f. ceartă, neînțelegere între persoane.

Discordie f. Mit. 1. zeiță rău făcătoare, aruncă la nunta lui Peleu mărul de aur, pe care Paris îl adjudecă Venerii, ceea ce irită grozav pe Junona; 2. fig. mărul Discordiei, pricină de ceartă.

* discórdie f. (lat. discordia. V. concordie). Disensiune, neunire: A trăi în discordie. Mit. O zeiță care întreținea discordia și care, la nunta luĭ Peleŭ, a aruncat un măr de aur pe care Páride l-a adjudecat Veneriĭ, ceĭa ce a supărat-o teribil pe Junona și pe Minerva. Măru discordiiĭ, obĭect de ceartă.

discórdie (-di-e) s. f., art. discórdia (-di-a), g.-d. art. discórdiei; pl. discórdii, art. discórdiile (-di-i-)

discórdie s. f. (sil. -di-e), art. discórdia (sil. -di-a), g.-d. art. discórdiei; pl. discórdii, art. discórdiile (sil. -di-i-)

DISCÓRDIE s. 1. v. neînțelegere. 2. v. dușmănie.

DISCORDIE s. 1. animozitate, ceartă, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discuție, disensiune, dispută, divergență, gîlceavă, învrăjbire, litigiu, neînțelegere, vrajbă, zîzanie, (înv. și pop.) price, pricină, sfadă, (pop. și fam.) cîrcotă, dihonie, rîcă, (pop.) harță, (înv. și reg.) pricaz, scîrbă, toi, (reg.) bucluc, hîră, poancă, sfădălie, zoală, (Mold. și Transilv.) poară, (Bucov. și Transilv.) șcort, (înv.) dezunire, gîlcevire, împoncișare, județ, neașezare, neunire, pîră, pricinuire, pricire, prigoană, prigonire, zavistie, zurbavă, (grecism înv.) filonichie, (fig.) ciocnire. (~ dintre două persoane.) 2. animozitate, dușmănie învrăjbire, ostilitate, pornire, ură, vrajbă, vrăjmășie, zîzanie, (livr.) inimiciție, (înv. și pop.) price, (pop. și fam.) dihonie, (pop.) pică, (înv. și reg.) ceartă, pizmă, pizmuire, scîrbă, (Mold.) poxie, (înv.) mozavirie, neprietenie, patos, scandală, sfadă, urîciune, vrăjbie, (latinism înv.) rancoare. (Ce e ~ asta între voi?)

Discordie ≠ armonie, concordie

discórdie (discórdii), s. f. – Neînțelegere; ceartă; vrajbă. Lat. discordia (sec. XIX). – Der. discorda, vb., din fr. discorder; discordant, adj., din fr.; discordanță, s. f., din fr. discordance. Cf. dezacorda, vb.; dezacord, s. n., din fr.