carență sf [At: RALEA, E. O. 304 / Pl: ~țe / E: fr carence, lat carentia] 1 Lipsă, deficit care poate produce neajunsuri (în viața individuală sau socială). 2 Neglijență. 3-4 Inacțiunea unei autorități, a unui organ al statului (sau internațional) într-o împrejurare în care acțiunea sa era așteptată și necesară. 5 (Jur) Absența tuturor obiectelor mobiliare, care ar putea acoperi o datorie. 6-7 (Blg) Insuficiența sau absența din organism a elementelor indispensabile pentru păstrarea echilibrului său funcțional. 8 (Psh; îs) ~ afectivă Lipsa relațiilor afective cu mama, la copilul mic. 9 (Iuz) Refuz de a primi provocarea la duel.

CARÉNȚĂ, carențe, s. f. (Rar) Lipsă, deficiență. Concentrînd focul criticii asupra ultimelor carențe ce trebuie lichidate, dramaturgia sovietică îndeplinește un rol patriotic-educativ de cea mai mare însemnătate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 5/1.

CARÉNȚĂ, carențe, s. f. (Rar) Lipsă, deficiență. – Fr. carence (lat. lit. carentia).

CARÉNȚĂ s.f. Lipsă; neglijență; deficiență. ◊ Timp de carență = condiție a contractelor de asigurare pe viață, potrivit căreia asiguratul nu beneficiază de nici o despăgubire în caz că moare într-un anumit timp de la contractare. [Cf. it. carenza, fr. carence].

CARÉNȚĂ s. f. lipsă, insuficiență; deficiență. (< fr. carence, lat. carentia)

CARÉNȚĂ ~e f. Neajuns al unui lucru; lipsă; deficiență; cusur; imperfecțiune. /<fr. carence, lat. carentia

*carénță f., pl. e (mlat. carentia, d. carens, care e lipsit de ceva). Puținătate, sărăcie: carența unuĭ ajutor dat cuĭva. V. indigență, deficiență.

carénță s. f., g.-d. art. carénței; pl. carénțe

carénță s. f., g.-d. art. carénței; pl. carénțe

CARÉNȚĂ s. v. cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu.

carență s. v. CUSUR. DEFECT. DEFICIENȚĂ. IMPERFECȚIUNE. INSUFICIENȚĂ. LACUNĂ. LIPSĂ. METEAHNĂ. NEAJUNS. PĂCAT. SCĂDERE. SLĂBICIUNE. VICIU.