CARBÓN s. n. Element chimic, foarte răspândit în natură, component de bază al tuturor substanțelor organice, care se găsește în cărbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementară în diamant, în grafit și în cărbunele negru. ◊ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia naștere în atmosferă și care servește la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subțire acoperită pe una dintre fețe cu o substanță chimică de culoare închisă, folosită în dactilografie, cartografie etc. la efectuarea de copii; indigo, plombagină. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.

carbon sn [At: I. IONESCU, M. 312/ Pl: (înv) ~uri sn, ~i sm / E: fr carbone, lat carbo, -onis] 1 Element chimic, metaloid foarte răspândit în natură, component de bază al tuturor substanțelor organice, care se găsește în cărbune, petrol, în gaze etc., iar, în stare elementară, în diamant, în grafit și în cărbunele negru. 2 (Îs) ~14 Izotop radioactiv al carbonului care ia naștere în atmosferă și care servește la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. 3 (Șîs) Hârtie ~ Hârtie foarte subțire acoperită pe una dintre fețe cu o substanță chimică de culoare închisă, întrebuințată în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii Si: indigo, (înv) plombagină.

CARBÓN s. n. Element chimic, metaloid foarte răspândit în natură, component de bază al tuturor substanțelor organice, care se găsește în cărbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementară în diamant, în grafit și în cărbunele negru. ◊ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia naștere în atmosferă și care servește la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subțire acoperită pe una dintre fețe cu o substanță chimică de culoare închisă, întrebuințată în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagină. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.

CARBÓN s. n. Metaloid tetravalent foarte răspîndit în natură, fiind componentul de bază al tuturor substanțelor organice; se găsește mai ales în cărbunii de pămînt, în gazele naturale, în petrol, iar în stare elementară în diamant, în grafit și în cărbunele negru. Chimia organică este chimia carbonului. * (Hîrtie) carbon = hîrtie acoperită pe una din fețe cu o substanță chimică colorată.

CARBÓN s. n. Metaloid foarte răspândit în natură, component de bază al tuturor substanțelor organice; care se găsește în cărbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementară în diamant, în grafit și în cărbunele negru. ◊ (Hârtie-)carbon = hârtie acoperită pe una dintre fețe cu o substanță chimică colorantă, întrebuințată la scoaterea de copii. – Fr. carbone (lat. lit. carbo, -onis).

CARBÓN s.n. Metaloid tetravalent care se găsește în natură sub formă de grafit, în cărbunii de pământ etc. ◊ Hârtie carbon = hârtie având pe una dintre fețe un strat subțire de substanță colorată, care permite copierea unui text, a unui desen etc. pe mai multe foi. [< fr. carbone, cf. lat. carbo – cărbune].

CARBÓN s. n. metaloid tetravalent în natură sub formă de grafit, în cărbunii de pământ etc. ♦ hârtie-~ = hârtie având pe una dintre fețe un strat subțire de substanță colorată, pentru copierea unui text, desen etc. pe mai multe foi; indigo. (< fr. carbone)

CARBÓN n. Metaloid, foarte răspândit în natură (sub formă de grafit), în zăcăminte fosile (cărbune de pământ și bitumuri) și în bioxidul de carbon, component de bază al tuturor substanțelor organice vegetale și animale. ~ primar. /<fr. carbon, lat. carbo, ~onis

carbon n. corp simplu solid, cărbune în stare pură.

*carbón n. (fr. carbone, cărbune chimic, diferit de charbon, cărbune din natură). Chim. Cărbune chimic pur.

carbón s. n.; simb. C

carbón s. n., simb. C

hârtíe carbón s. f. + s. n.

hârtíe carbón s. f. + s. n.

CARBÓN s. v. indigo.

CARBON s. indigo, plombagină, hîrtie-carbon. (~ pentru scoatere de copii.)

BIOXID DE CARBÓN s. v. acid carbonic.

HIDRAT DE CARBÓN s. v. glucidă.

TETRACLORURĂ DE CARBÓN s. (CHIM.) tetraclormetan.

bioxid de carbon s. v. ACID CARBONIC.

HIDRAT DE CARBON s. (BIOL.) glucid, zahar.

TETRACLORURĂ DE CARBON s. (CHIM.) tetraclormetan.

CARBON (< fr., lat.) s. n. Element chimic (C; nr. at. 6, m. at. 12,01), nemetal. Se găsește în natură, în stare elementară, cristalină (diamant, grafit), în zăcăminte fosile (cărbune de pămînt și bitumuri), în unele roci sedimentare (carbonați), în dioxidul de carbon și în toate substanțele organice, combinate cu alte cîteva elemente (hidrogen, oxigen, azot etc.). Funcționează în combinații în starea de valență 4. Intră în compoziția unor aliaje de mare importanță în tehnică. Cunoscut din antichitate. ♦ C 14 (₆¹⁴C^*) = izotop radioactiv al c., care ia naștere în atmosferă; este folosit ca atom marcat (v. și geocronologie); metoda cu radiocarbon este una dintre metodele moderne de datare în arheologie. Hîrtie-c. = hîrtie subțire, acoperită pe una dintre fețe cu o substanță chimică de culoare închisă și folosită la scoaterea de copii după texte; indigo (IV).