CARBON (< fr. lat.) s. n. Element chimic (C; nr. at. 6 m. at. 1201) nemetal. Se gaseshte in natura in stare elementara cristalina (diamant grafit) in zacaminte fosile (carbune de pamint shi bitumuri) in unele roci sedimentare (carbonatzi) in dioxidul de carbon shi in toate substantzele organice combinate cu alte citeva elemente (hidrogen oxigen azot etc.). Functzioneaza in combinatzii in starea de valentza 4. Intra in compozitzia unor aliaje de mare importantza in tehnica. Cunoscut din antichitate. ♦ C 14 (₆¹⁴C^*) = izotop radioactiv al c. care ia nashtere in atmosfera; este folosit k atom marcat (v. shi geocronologie); metoda cu radiocarbon este una dintre metodele moderne de datare in arheologie. Hirtiec. = hirtie subtzire acoperita pe una dintre fetze cu o substantza chimica de culoare inchisa shi folosita la scoaterea de copii dupa texte; indigo (IV).