ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Var.: (reg.) adecă, dică adv.] – Et. nec.

adică [At: COD. VOR.² 45712 / V: (îrg) adeacă, ~iacă,^[1] (reg) dică / A: adică / E: nct] 1 i (Înv) Iată. 2 i (Înv) Când colo. 3 av (Și) anume, cu alte cuvinte Si: (reg) adicăte, (pop) adicăle, adicălea, adicătelea, (îrg) adicătea. 4 sf (Îlav) La (o) ~ (reg) la dică în momentul decisiv. 5 sf (Îal) La drept vorbind.

ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. și: ádică. – Var.: (reg.) adécă, dícă adv.] – Et. nec.

ADÍCĂ adv. 1. (Introduce o explicare a propoziției precedente sau a unui membru al ei) Și anume, cu alte cuvinte, va să zică. Întocmai ca oamenii, ca vitele, ca locașurile și pomii, [gîzele] purtau pecetea locului, adică a păcurii. C. PETRESCU, A. 315. ◊ (În legătură cu «ce», «de ce», «cum») De ce adică să venim? a Hotărîrea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului. ISPIRESCU, L. 353. ◊ (Interogativ, ca replică izolată) Eu sînt de altă părere. – Adică? 2. (Introduce o rectificare, o revenire în urma unei scurte deliberări) La urma urmei, în definitiv; mai bine zis, ba, dar. Avui parte d-un mișel, Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc, Eu o iau și o izbesc.... Adică, mă socotesc. Tot să i-o mai petecesc, Că cu el am să trăiesc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) La o adică (sau, regional, la dică) = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul. Jupîn Dumitrache: Eu am ambiț, domnule, cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist. CARAGIALE, O. I 44; b) în momentul hotărîtor, la nevoie. Na-ți-o bună, zise Trăsnea, cînd la dică, nu-i nimică. CREANGĂ, A. 114. Să nu cumva să mă lași la dică. Eu am venit cu d-ta, precum m-ai rugat. ALECSANDRI, T. I 90. 3. (Popular) Cînd colo... (în forma adecă) Peste vrun ceas... merse el să aducă copilul fript... Adecă minunea minunilor! Copilul se juca cu două mere de aur. RETEGANUL, P. V 57. – Accentuat și: ádică. – Variante: adécă (NEGRUZZI, S. I 36), (regional) dícă adv.

ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis, dar. ◊ Expr. (Substantivat) La o adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. și: ádică. – Var.: (reg.) adécă, dícă adv.] – Lat. adde... quod.

ADÍCĂ adv. 1) Cu alte cuvinte; și anume. 2) Înseamnă că; prin urmare; așadar; deci. ◊ La o ~ a) la nevoie; b) la drept vorbind. [Acc. și ádică] /Orig. nec.

adică adv. V. adecă.

adícă conj. (lat. ad id quod. V. că. Cp. și cu dică). Vrea să zică, cu alte cuvinte: regele animalelor, adică „leu”. Și anume: a plătit și restu, adică un franc. Oare: Adică crezi că mă tem? Adică ce te crezi tu? – Maĭ rar și lit. ádică (vechi ádecă), mai ales în locuțiunea la adică, la urma urmeĭ, judecînd bine, în momentu deciziv (la dică), la adică, nu-s nicĭ eŭ așa de slab; să n’o pățim tocmaĭ la adică! – De acest cuv. (ca și de anume) abuzează Româniĭ germanizațĭ traducînd pe germ. nämlich: era adică bolnav (corect rom. căci era bolnav). Alțiĭ, ca să evite o pretinsă cacofonie, zic că adică, care adică îld. adică că, adică care, cum zice poporu, care nu știe de asemenea fleacurĭ. Tot așa, nu e maĭ corect să zicĭ cum adică îld. adică cum.

adécă^[1] av vz adică

dícă¹ av vz adică

adecă (adică) adv. 1. termen explicativ (va să zică): mintea, adecă puterea de a cugeta; 2. specificativ (și anume): poame, adecă mere, pere, prune; la adecă, la urma urmelor. [Lat. ADDE QUOD, adaogă că].

dică f. moment deciziv: să nu greșească tocmai acum la dică CR. [Origină necunoscută].

ádecă, V. adică.

dícă f. (cp. cu ngr. diki, vgr. dike, judecată, precum și cu adică). Mold. La dică, la momentu deciziv: a greși tocmaĭ la dică; „cînd la dică, nu-ĭ nimică!”.

+adică (la o ~) loc. adv.

adícă adv.

adícă/ádică adv.

adică

adică.

ADÍCĂ adv. anume, (livr.) recte, (înv.) sireaci. (Amurgul vieții, ~ bătrânețea.)

ADICĂ adv. anume, (livr.) recte, (înv.) sireaci. (Amurgul vieții, ~ bătrînețea.)

ádícă, adv. – 1. Cu alte cuvinte, va să zică. – 2. (Înv.) Iată, uite. – Var. (înv.) adecă, adicăte(lea). < Lat. „ădaequē” „deopotrivă, la fel” (cf. Du Cange, și Corpus gloss. lat., V, 21). Este curios că s-au căutat soluții atît de îndepărtate, și atît de absurde, și că DAR se mulțumește să-l considere cuvînt de origine necunoscută. S-au propus gr. δίϰη „dreptate” (Hasdeu; Jarnik, ZRPh.,XXVII, 502); adde quod (Ebeling, ZRPh., XXIV, 525; Candrea, Éléments, 64; Candrea). *addῑca, imper. de la *addῑcāre (Subak, Archegrafo triestino, XXX, 420; cf. REW 142); id est quod sau idem quod sau ad id quod (Philippide, Principii, 7); vide eccum (Crețu 304); ad id quod (Scriban); adest eccum (Procopovici, Adecă, în Omagiu lui I. Nistor, Cernăuți, 1937, și Dacor., X, 79), și chiar tc., arab. dakika „clipă” (Lokotsch, 469). Accentuarea ádică, singura menționată de DAR, este mai puțin frecventă decît adícă. Accentele àdicătele(a) ne sînt necunoscute și par puțin firești (cf. DAR); pentru explicarea lui -te-le la acest ultim cuvînt, cf. Procopovici, Dacor., X, 72-9. Din rom. provine țig. adaki „numai”.