încuibare sf [At: CARAGEA, L. 6/10 / Pl: ~bări / E: încuiba] 1 Construire a unui cuib. 2 Așezare într-un loc nepotrivit. 3 (Fig) Înrădăcinare a unor idei, deprinderi, năravuri, boli etc. 4 (Înv; fig) Sădire.

ÎNCUIBÁRE s. f. Acțiunea de a (se) încuiba.

ÎNCUIBÁ, încuibez, vb. I. Refl. A se instala undeva fără să fie dorit. ♦ Fig. A pătrunde adânc; a se înrădăcina. [Prez. ind. și: încúib] – În + cuib.

încuiba [At: VARLAAM, C. 371/2 / V: (înv; cscj) ~bi / Pzi: încuib, ~bez / E: în- + cuib] 1 vr (D. animale, păsări, șeipi) A-și face cuib Si: a se încuibura (1). 2 vr A se așeza unde nu-i este locul Si: a se încuibura (2). 3 vr (Fig; d. un viciu, o boală, un rău etc., udp „în”, „între”, „pe la”) A se înrădăcina. 4-5 vtr (Îe) A i (se) ~ în cap A-i intra în cap o idee Si: a (se) încuibura (4-5). 6 vtf (Înv; fig) A sădi.

ÎNCUIBÁ, încuibez, vb. I. Refl. A-și face cuib; a se vârî (unde nu-i este locul); a se oploși. ♦ Fig. A pătrunde adânc; a se înrădăcina. [Prez. ind. și: încúib] – În + cuib.

ÎNCUIBÁ, încuibez și (mai rar) încúib, vb. I. Refl. A se stabili undeva nepoftit, nedorit, a se vîrî unde nu-i este locul; a se oploși. Moșia asta... a fost a bătrînilor noștri, pînă ce s-a încuibat între noi o rîie boierească. SADOVEANU, N. F. 28. ◊ Fig. (Despre nenorociri, nevoi, boli etc.) Vezi dumneata?! – gîndesc toți deodată – și noi credeam că nevoile s-au încuibat numai în satul nostru. SP. POPESCU, M. G. 38. Urîtul... în inima copilei se prefira și pe fiece zi mai adinc o pătrundea, în ea zilnic se-ncuiba. ODOBESCU, S. III 204. Boala de vite... este încuibată și în județul Dorohoi. I. IONESCU, D. 188. ♦ (Rar, despre sentimente) A pătrunde adînc, a se înfige cu putere, a se cuibări. O spaimă tainică i se-ncuibă în suflet. ANGHEL-IOSIF, C. L. 79. S-a-ncuibat dragostea-n el. TEODORESCU, P. P. 305. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A cuprinde, a adăposti. Cum poate-o frunte maiestoasă Să-ncuibe-o cugetare atît de fioroasă? ALECSANDRI, P. III 346.

A SE ÎNCUIBÁ mă ~éz intranz. 1) pop. A se instala undeva nepoftit, incomodând. 2) fig. (despre sentimente, stări etc.) A pătrunde adânc; a prinde rădăcini adânci. /în + cuib

încuibà v. 1. a-și face cuibul; 2. fig. a se așeza, a prinde rădăcină: cu amărăciunea vie ’n suflet încuibată AL.

încúĭb și -éz, a -á v. intr. (d. cuĭb). Vechĭ. Am cuĭbu: acolo păsărĭ vor încuĭba. V. refl. Am cuĭbu: acolo păsările se vor încuĭba. Azĭ. Mă stabilesc, (fig.) mă înrădăcinez: gîndaciĭ s’aŭ încuĭbat în casă, Jidaniĭ în țară, boala în oase. – Vechĭ și -buĭesc. V. cuĭbăresc.

încuibáre s. f., g.-d. art. încuibắrii

încuibáre s. f., g.-d. art. încuibării

!încuibá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 se încuibeáză

încuibá vb., ind. prez. 1 sg. încuibéz, 3 sg. și pl. încuibeáză

ÎNCUIBÁRE s. înrădăcinare, statornicire.

ÎNCUIBARE s. înrădăcinare, statornicire.

ÎNCUIBÁ vb. a se înrădăcina, a se statornici, (fig.) a se înțeleni.

ÎNCUIBA vb. a se înrădăcina, a se statornici, (fig.) a se înțeleni.