BÁRDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, folosită mai ales la cioplitul lemnului și, în trecut, ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în lună ori a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.

bardă sf [At: BIBLIA (1688), ap. HEM 2520 / Pl: ~de, bărzi, (înv) berde / E: mg bard] 1 Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, întrebuințată, mai ales, la cioplitul lemnului și, în trecut, ca armă de luptă. 2 Lovitură dată cu barda (1). 3 (Îe) A fi cioplit numai din (sau neluat în) ~ A fi bădăran. 4 (Îe) A da (sau a azvârli) cu ~da în lună A fi nesocotit. 5 (Îe) A da (sau a azvârli) cu ~da (ori cu securea, cu pușca) în Dumnezeu A se răzvrăti. 6 (Îae) A nu avea respect față de nimeni. 7 (Ast) Constelația Perseu Si: carul-dracului, căpățână, toporul. corectată

bardă s.f. 1 Unealtă pentru cioplitul lemnului, cu tăișul lat și cu coada scurtă (curbată lateral); (în trecut) secure folosită ca armă de luptă. Bardă-n mînă apuca Și-n tătari se arunca (ALECS.). ◇ Expr. A fi cioplit (numai) din bardă = a) (despre obiecte) a fi încă nefinisat; b) (despre oameni) a fi prost crescut, bădăran, grosolan. A da (sau a azvîrli, a zvîrli) (și) cu barda în lună (ori în Dumnezeu) = a) a fi nesocotit sau nebun; b) a fi recalcitrant; a se răzvrăti. 2 Lovitură dată cu această secure. După barda pe care a primit-o în cap, oșteanul nu s-a mai ridicat. 3 (astron.; pop.; art.; și nm. pr.) Constelația Perseu. • pl. bărzi. /<magh. bard.

BÁRDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului și, odinioară, ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în lună sau a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.

BÁRDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăișul lat, cu coada scurtă (de obicei adusă puțin spre dreapta), întrebuințată la cioplitul lemnului, altădată și ca armă în război (v. halebardă). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape Și va țîșni din ea șuvoi de ape. BENIUC, V. 7. Petre își iuți mai mult mersul. Era fără suman, ca la muncă, și avea în mînă barda cu care cioplise și pe care a luat-o, fără să-și dea seama, ca un băț, cînd pleci la drum. REBREANU, R. II 199. Stîlpi ciopliți din bardă. ODOBESCU, S. I 127. Bardă-n mînă apuca Și-n tătari se arunca. ALECSANDRI, P. P. 79. ◊ Expr. Cioplii (numai) din bardă = (despre obiecte) încă nefinisat; (despre oameni) grosolan, bădăran. A da (sau a zvîrli) cu barda în lună = a fi nesocotit, sărit, șui. – Pl. și: barde (TEODORESCU, P. P. 180).

BÁRDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăișul lat și coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului, altădată și ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în lună = a fi nesocotit. Cioplit din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Magh. bárd.

BÁRDĂ bărzi f. Unealtă, constând dintr-un corp de oțel cu tăiș lat și curbat, cu o coadă scurtă de lemn tare, folosită, mai ales, la cioplitul lemnului; toporișcă. [G.-D. bărzii] /<ung. bard

bardă f. săcure de dulgher cu tăișul lat și coada scurtă. [Ung. BÁRD].

bárdă f., pl. barde, bărzĭ și berzĭ (ung. bárd, d. vgerm. barta, ngerm. barte, ol. barde, de unde și pol. barta, rut. bardu, bg. sîrb. bradva. V. halebardă). Secure tîmplărească cu coadă scurtă și tăișu lung. A azvîrli cu barda’n Dumnezeŭ orĭ în lună, a fi plin de încredere în tine, a fi provocator. (Poate de la un vechĭ obiceĭ de a stăpîni atîta pămînt cît puteaĭ s’aruncĭ cu barda. Cu timpul, ceĭ ce stăpîneaŭ mai mult pămînt pe baza forțeĭ lor se purtaŭ mîndru față de alțiĭ, și de aci zicătoarea. [Cojbuc, ziaru Epoca, 25 Dec. 1897]).

bárdă s. f., g.-d. art. bắrzii; pl. bărzi

bárdă s. f., g.-d. art. bărzii; pl. bărzi

bardă, pl. bărzi

bardă, -zi.

BÁRDĂ s. toporișcă, (reg.) toporiță, (Mold.) toaipă. (Lovitură de ~.)

BARDĂ s. toporișcă, (reg.) toporiță, (Mold.) toaipă. (Lovitură de ~.)

bárdă (bărzi), s. f. – 1. Secure cu tăișul lat. – 2. Sapă, teslă. Mag. bárd (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Șeineanu, Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Pușcariu, Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (v. germ. barta, germ. Bart, v. fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (cuman. balta, tc. baltak, cf. baltag), fără să se poată distinge cu ușurință proveniența. Der. din mag. nu este absolut sigură; poate fi cuvînt importat în mag., chiar din rom., după Edelspacher, 9. Apare și în slov. barda, rut. barda; ultimul provenind din rom. (Miklosich, Wander., 12), ca și săs. bardë. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon sl. brady (Miklosich, Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeași dificultate constînd într-o metateză asemănătoarte cu cea din blato › baltă; tc. barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai curînd de origine rom. (Candrea, Elemente, 404; G. Meyer, Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg, Romania germ., II, 261, a susținut că rom. provine direct din longob. barda. – Der. bărdaș, s. m. (dulgher); bárdie, bărdiță, s. f. (sapă); bărdui, bărdălui, vb. (a tăia, a ciopli), cf. mag. bárdolni.

a da cu barda-n Dumnezeu expr. (pop.) a acționa fără scrupule.