ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat¹. 2. Pământ arat. – Ara + suf. -ătură.

arătúră sf [At: (a. 1579) ap. HEM 1476 / Pl: ~ri / E: lat aratura] 1 Munca aratului¹ (1). 2-3 (Îs) Loc de ~ Teren arabil (1-2). 4 (Rar) Recolta de pe un loc arat² și semănat. 5 Câmp cultivat Si: ogor, țarină. 6 Timpul aratului¹ (1).

ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat¹. 2. Pământ arat. – Ara + suf. -ătură.

ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ar a, de a lucra pămîntul; arat. Dezmiriștitul și arătura adîncă de toamnă sînt lucrările de bază ale pămîntului, fără de care nu se poate obține o recoltă bogată. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. Asta îi trezea amintiri nedeslușite de la alte arături, și omul simțea o plăcere care-l făcea să strîngă pumnii pe lemnul lucios, rotund al coarnelor plugului. DUMITRIU, V. L. 7. Trebuie să muncești la arătura cîmpului. ISPIRESCU, U. 24. Fie, neico, cîți or vrea, Că tot nu-s ca dumneata, Nici la stat, nici la făptură, Nici la joc, nici l-arătură. HODOȘ, P. P. 81. 2. Pămînt arat, țarină. Călcau mai mult prin arătură decît prin mijlocul șoselei. PAS, L. I 34. Țăranii au împînzit cîmpul și arăturile de toamnă. SAHIA, N. 27. Boii mergeau iute, iute, dar lăsaseră drumul mațe și o luaseră acum prin arătură. SANDU-ALDEA, U. P. 214. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206.

ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat. 2. Pământ arat; ogor, țarină. – Lat. aratura.

ARĂTÚRĂ ~i f. 1) v. A ARA. ~ de toamnă. 2) Pământ arat. /a ara + suf. ~ătură

arătură f. 1. pământul arat; 2. aratul câmpului. [Lat. ARATURA].

arătúră f., pl. ĭ. Felu de a ara. Loc arat: un sat între arăturĭ.

arătúră s. f., g.-d. art. arătúrii; pl. arătúri

arătúră s. f., g.-d. art. arătúrii; pl. arătúri

ARĂTÚRĂ s. 1. arare, arat, plug, plugărie, plugărit, (rar) plugărire. (N-a ieșit azi la ~.) 2. (concr.) ogor, țarină, (pop.) răzor, (reg.) plan. (~ este terenul arat.)

ARĂTURĂ s. 1. arare, arat, plug, plugărie, plugărit, (rar) plugărire. (N-a ieșit azi la ~.) 2. ogor, țarină (pop.) răzor, (reg.) plan. (~ este terenul arat.)

arătúră (arătúri), s. f. – Arat, acțiunea și rezultatul lui a ara. Lat. ărātūra (Pușcariu 110; REW 602 a; DAR); cf. it. aratura, v. fr. areüre, cat., sp., port. aradura. Cf. ara.

a o lua pe arătură / pe câmpii / pe miriște expr. (iron.) a devia de la subiectul unei discuții.