ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, extrem de maleabil, de ductil și foarte bun conductor electric; cupru. ◊ Expr. A-și da arama pe față = a-și arăta adevăratul caracter (nemairespectând conveniențele sociale, politețea). 2. Obiect făcut din aramă (1). – Lat. *aramen (= aeramen).

aramă sf [At: PSALT. SCH. 358/18 / V: (înv) ~me / Pl: ~me, arămi, arămuri, (înv) areme / E: ml *aramon (= aeramen)] 1 (Pfm) Cupru. 2 (Pfm) Aliaj de aramă (1) cu alte metale. 3 (Pfm; îe) A-și arăta (sau da) ~ma pe față A-și dezvălui prin fapte și fără voie caracterul (urât). 4 (Pfm; îe) A bate (la cineva) ca la ~ A bate zdravăn. 5 (Pfm; pm) Clopot. 6 (Înv; pm) Pușcă. 7 (Înv) Tun (de bronz). 8 (Înv; îf arămi) Bani de aramă (1) Si: arămărie (5), arămet (2). 9 (Pfm; îf arămuri) Vase de aramă (2) Si: arămărie (6), arămet (3). 10 (Pfm; lpl) Obiecte din aramă (2). 11 (Reg) Horă nedefinită mai îndeaproape. 12 (Bot; reg) Firicea (Poa bulbosa). corectată

ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, extrem de maleabil, de ductil și foarte bun conductor electric; cupru. ◊ Expr. A-și da arama pe față = a-și arăta adevăratul caracter (nemairespectând conveniențele sociale, politețea). 2. (La pl.) Obiecte făcute din aramă (1). – Lat. *aramen (= aeramen).

ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, foarte maleabil, bun conducător de căldură și de electricitate, folosit în cazangerie, în galvanizare, la confecționarea firelor electrice și în aliaje; cupru. Vocile noastre... Vor despica țările albastre Cu cîntece noi Ca niște goarne de aramă. BENIUC, V. 128. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă. EMINESCU, O. I 203. ◊ Fig. De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Expr. A-și da arama pe față sau a-și arăta arama = a-și arăta fondul ascuns al firii sale. Lasă-l să vie, să-și arate arama, și pe urmă i-om zice-o. PAS, L. I 50. [Zeul] își dete arama pe față, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. ISPIRESCU, U. 87. ◊ Fig. (În metonimii) a) Clopot. Lung intonă arama cobitoare Sonorul imn funebru al celor care mor. MACEDONSKI, O. I 254. b) Tun. Și cînd auzii glasul aramei tunătoare. Și cînd văzui silitra de fulger purtătoare... Electrică schinteie simții. ALEXANDRESCU, P. 144. c) (Cu sens colectiv) Monede. Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. 2. (La pl.) Obiecte, mai ales vase, făcute din aramă (1). Zgomotul sec al roatelor fără șini, bălăngăitul arămurilor ca niște clopote dogite împrăștie deznădăjduirea în lungul ținuturilor [la venirea turcilor]. DELAVRANCEA, S. 202. Șaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir... căzură în stăpînirea oștirilor lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 15.

ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Cupru. ◊ Expr. A-și da arama pe față = a-și arăta fondul ascuns (și rău) al firii. 2. (La pl.) Obiecte făcute din aramă (1). – Lat. *aramen (= aeramen).

ARÁMĂ arămuri f. 1) Metal de culoare roșiatică, maleabil, ductil, bun conducător de căldură și de electricitate, întrebuințat în industrie; cupru. ◊ A-și da ~a pe față (sau a-și arăta ~a) a-și arăta adevăratul caracter, adevărata fire (rea). 2) la pl. Obiecte făcute din aramă. [G.-D. aramei] /<lat. aramen

aramă f. 1. metal roșatic din care se fac vase de bucătărie, căldări, sârme de telegraf; 2. (poetic) ban de aramă: anticarul culege vechea aramă, ce nu mai are curs GR. AL; clopot: răsunetul aramei sacre NEGR.; tun: și când auzii glasul aramei tunătoare GR. AL.; 3. fire ascunsă, caracter prost (metaforă luată dela banii de aramă odinioară căptușiți cu un strat subțire de argint sau de aur: când se rodea această pătură, se vedea arama banului): arama omului la beție s’arată PANN; 4. pl. arămuri, vase de aramă. [Lat. AERAMEN].

arámă f., pl. e și ămĭ (vrom. și azĭ Ban. arame, d. lat. aerámen, d. aes, aeris, metal; it. rame, pv. cat. aram, fr. airain, sp. alambre, pg. arame, aramă). Cupru (V. cupru). Fig. A-țĭ arăta arama, a-ți trăda defectele. (V. aspru 1). Pl. n. arămurĭ, vase culinare de aramă.

arame sf vz aramă

Baia-de-Aramă f. 1. comună urbană în județul Mehedinți, plaiul Cloșani: 2000 loc. Târg săptămânal. Poziție pitorescă. Mine de aramă, redeschise în timpul din urmă; 2. schit în comuna cu acelaș nume.

arámă s. f., g.-d. art. arámei; (obiecte) pl. arắmuri

arámă s. f., g.-d. art. arámei; (obiecte) pl. arămuri

aramă, gen. arămii, pl. arămuri

aramă, -amei gen. a., arămuri pl. (obiecte s. vase de aramă).

ARÁMĂ s. v. cupru.

ARAMĂ s. (CHIM.) cupru. (Obiecte din ~.)

SULFAT DE ARÁMĂ s. v. calcantit, sulfat de cupru.

sulfat de aramă s. v. SULFAT DE CUPRU.

arámă s. f. – 1. Cupru. – 2. Fel, soi; fire, natură. – Mr. aramă. Lat. *aramen, formă pop. asimilată de la aeramen (Diez, Gramm., I, 5; Candrea, Éléments, 61; Pușcariu 107; Candrea-Dens., 73; DAR; Rosetti, I, 65); cf. alb. rëm, it. rame (piem., engad. aram), fr. airain (< v. fr. arain), v. prov., cat. aram, v. sp. arambre, port. arame. Sensul 2 se explică prin obiceiul vechi de a bate monede de aramă, suflate cu un strat de argint sau de aur; prin folosință începea să se ivească fondul de aramă, trădînd calitatea proastă a monedei. Der. arăma, vb. (a arămi); arămar, s. m. (căldărar); arămărie, s. f. (căldărărie); arămeasă, s. f. (vas de aramă); arămi, vb. (a acoperi cu un strat de aramă); arămie, s. f. (căldare de aramă), pe care DAR îl derivă de la bg., sb. aranija „ceaun”, cuvinte care provin mai probabil din rom.; arămioară, s. f. (înv., monedă de aramă); arămiu, adj. (de culoarea aramei); arămos, adj. (bogat în cupru).

Baia de Aramă, oraș în jud. Mehedinți cu o biserică a fostei mânâstiri ctitorite de Milco Băiașul, vătaful minerilor din localitate, cu ajutorul banului Cornea Brăiloiu (1699). Picturile murale au fost realizate în 1708 de zugravii Neagoe și Partenie de la Tismana și sunt caracteristice perioadei baroce a stilului brâncovenesc.

BAIA DE ARAMĂ, oraș în jud. Mehedinți, pe valea Bulbei, afl. al Motrului, în N Pod. Mehedinți; 5.807 loc. (1991). Expl. de pirite cuprifere. Ind. de expl. și prelucr. a lemnului (mobilă), mat. de constr., textilă (conf.) și alim. (produse alcoolice și de panificație). Centru pomicol. Pe terit. satului Bratilovu, care aparține de oraș, a existat un vechi centru minier, unde s-a exploatat aramă încă din vremea lui Mircea cel Bătrîn (1392), pînă în sec. 18. Localit. apare menționată documentar în 1581. Declarat oraș în 1968. Biserică (1699).

REZ (sau DEALUL ARAMEI), masiv deluros în Subcarpații Transilvaniei, alcătuit din nisipuri, argile, conglomerate și tufuri andezitice, care străjuiește depr. Odorhei. Alt. max.: 933 m (vf. Aramei).

A-și da arama pe față – Această locuțiune ne-a rămas din vremea banilor de aur și argint. Falsificatorii de monede le făceau din aramă și le acopereau numai cu un strat foarte subțire de metal prețios. După un timp de întrebuințare, cînd se rodea pojghița de aur sau de argint, apărea de dedesubt arama banilor falși sau „calpi”, cum li se spunea pe atunci. De aici s-a născut vorba: „a-și da arama pe iață”. Prin analogie, această expresie se aplică persoanelor care, ca și monedele contrafăcute de pe vremuri, își dau deodată pe față năravurile și intențiile rele ce stăteau pînă atunci ascunse sub un zîmbet prefăcut sau sub vorbe poleite. Zmeul din Poveștile unchiașului sfătos ale lui Ispirescu „își dete arama pe față – scrie autorul – căci prinse a prigoni lumea…” IST.

a-și da arama pe față expr. a-și dezvălui adevăratul caracter.