amic, ~ă smf [At: MAIORESCU, CR. II, 394 / Pl: ~ici, ~ice / E: lat amicus, a] 1 Prieten(ă). 2 (Irn) Individ Cf cetățean, tip.

AMÍC, -Ă, amici, -e, s. m. și f. (Azi mai rar) Prieten. În toate duminicile Radu mănîncă la amicul lui și iarna, de două ori pe lună, se duc amîndoi la teatru. VLAHUȚĂ, O. A. I 98. Mi s-a intîmplat să pierz un amic, un bun amic, și nu mă pot căi îndestul de această nereparabilă pierdere. CARAGIALE, O. II 292. [Bălcescu] a devenit un bun și prețios amic, cu care m-am înțeles totdeauna la vorbă și la gînduri. GHICA, S. A. 140. Serviescule... ești un amic neprețuit. ALECSANDRI, T. I 280. ◊ (La vocativ, uneori ironic, alteori cu ton de superioritate) Amice, îți lipsesc patru-cinci sute de lei din casă; ia fii bun d-ta și-i pune imediat la loc și al’ dată socotește mai bine. CARAGIALE, O. II 60.

AMÍC, -Ă, amici, -ce, s. m. și f. Prieten. – It. amico (lat. lit. amicus).

AMÍC, -Ă s.m. și f. Prieten. [< it. amico, lat. amicus].

AMÍC, -Ă s. m. f. prieten. (< lat. amicus)

AMÍC ~că (~ci, ~ce) m. și f. Fiecare dintre persoanele legate printr-un sentiment de simpatie, stimă și atașament reciproc; prieten. /<lat. amicus

amic m. 1. prieten, persoană la care ținem și care ține la noi; 2. aliat (când e vorba de State).

*amíc, -ă s. (lat. amicus). Prietin. Adj. Bine-voitor, favorabil: țară amică, mal amic.

amíc s. m., pl. amíci

amíc s. m., pl. amíci

AMÍC s. v. prieten.

AMIC s. prieten, (pop.) fîrtat, (reg.) ortac, (înv.) libovnic, prietnic, soț, soție. (S-a întîlnit cu ~ii.)

Amic ≠ dușman, inamic, vrăjmaș, potrivnic

amíc (amíci), s. m. – Prieten. Lat. amicus (sec. XIX). – Der. amicabil, adj. (înv., amical), din it. amicabile; amical, adj., din fr. amical; amicie (var. amiciție), s. f. (prietenie); inamic (var. inimic), s. m.; inimiciție, s. f. (dușmănie).

GRAU, TREUER FREUND, IST ALLE THEORIE (germ.) cenușie este, iubite amice, orice teorie – Goethe, „Faust”, I: „Graum treuer Freund, ist alle Theorie. Und grün des Lebens goldner Baum” („Cenușie este, iubite amice, orice teorie / Și verde pomul vieții aurit”).

Amicus humani generis – (lat. „Amicul speței umane” sau, mai potrivit, „Prietenul neamului omenesc”, adică: amicul tuturor). În aparență, ar fi un compliment, dar de fapt această expresie se întrebuințează ca un reproș la adresa acelora care își acordă prietenia, fără nici o alegere, oricui. Acest lucru a fost criticat de către un moralist francez, contemporan cu Molière, anume Bourdaloue, care a spus că „amicul tuturor nu-i amicul nimănui”. Dar poate că această cugetare n-ar fi cîștigat o faimă universală, dacă ideea n-ar fi fost reluată de Molière în comedia Mizantropul (act. I, sc. 1). Eroul său, Alceste, reproșînd prietenului său Philinte că a copleșit cu amabilități și efuziuni pe un om care-i era aproape necunoscut, rostește o faimoasă tiradă, din care reproducem următoarele versuri în traducerea Ninei Cassian (Opere de Molière, vol. III): „Cel mai ales din oameni se va simți om șters Văzînd că îl amesteci cu-ntregul univers. Căci orice stimă are o pricină anume: Nu mai stimezi pe nimeni, stimînd o-ntreagă lume… Nu-mi trebuie-o făptură – oricît la mine-ar ține - Ce nu cinstește-un merit, așa cum se cuvine. Această prețuire vreau s-o resimt și eu. Amicu-ntregii specii nu e amicul meu!” Acest ultim vers, care în franceză sună: „L’ami du genre humain n’est point du tout mon fait !”, a devenit cu timpul o maximă rezumată pentru cei care preferă latina, în expresia: Amicus humani generis. LIT.