ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s. n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logică, care nesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț; ilogic. ◊ Loc. adv. Prin absurd = admițând un raționament fals, o situație aproape imposibilă. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr, arătând că punctul de vedere contrar este fals. 2. S. n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.

absúrd, ~ă [At: ȚICHINDEAL, F. 224 / Pl: ~rzi, ~e / E: fr absurde, lat absurdus] 1-2 av, a (într-un mod) care contrazice gândirea logică, bunul-simț Si: ilogic.

ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s. n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logică, care nesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț; ilogic. ◊ Loc. adv. Prin absurd = admițând un raționament fals, o situație aproape imposibilă. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr, arătând că punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S. n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.

ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîndirea logică; care nesocotește legile naturii și ale societății; care este contrar bunului simț. După un moment de mînie absurdă se hotărî să plece. BART, E. 216. [Nimeni] nu va putea să nu fie influențat de ritmul, de limba, de versul, de rima lui Eminescu... A fugi de influența lui Eminescu; în acest sens ar fi tot așa de absurd ca a fugi de limba romînească. GHEREA, ST. CR. I 219. ◊ Loc. adv. Prin absurd = prin admiterea unui raționament fals sau a unei premise false. Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că nici un alt punct de vedere afară de cel propus nu se poate susține, că oricare altul duce la consecințe evident false.

ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gândirea logică; care nesocotește legile naturii și ale societății; contrar bunului simț. ◊ Loc. adv. Prin absurd = prin admiterea unui raționament fals sau a unei premise false. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr arătând că nici un alt punct de vedere afară de cel propus nu se poate susține. – Fr. absurde (lat. lit. absurdus).

ABSÚRD, -Ă adj. Contrar gândirii logice, legilor naturii, bunului-simț sau uzului comun. // s.n. Calitatea a ceea ce este absurd; lucru lipsit de sens; absurditate; nonsens. ◊ Prin absurd = admițând un raționament fals; reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că singurul punct de vedere care se poate susține este cel propus. [Cf. fr. absurde, lat. absurdus].

absúrd, -ă I. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simț. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ◊ prin ~ = admițând un raționament fals. 2. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om și mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)

absúrd, -ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîndirea logică sau bunul-simț; (substantivat, n.) prin absurd = admițînd un raționament fals.

ABSÚRD² ~dă (~zi, ~de) Care vine în contradicție cu gândirea logică; alogic; aberant. /<lat. absurdus, fr. absurde

absurd a. 1. nepotrivit, contrar minții sănătoase; 2. fără judecată, fără pricepere.

*absúrd, -ă adj., (lat. absurdus; ab, de la, și surdus, surd). Contrar rațiuniĭ, contrar bunului simț: raționament absurd. S. n.: a cădea în absurd. Adv. În mod absurd.

absúrd¹ adj. m., pl. absúrzi; f. absúrdă, pl. absúrde

absúrd adj. m., pl. absúrzi; f. sg. absúrdă, pl. absúrde

absurd

ABSÚRD adj., s. 1. adj. aberant, ilogic, nelogic, nerațional, prostesc, stupid, (livr.) elucubrant, irațional. (O situație ~.) 2. s. v. absurditate.

ABSURD adj. ilogic, nelogic, nerațional, stupid, (livr.) irațional. (O situație ~.)

Absurd ≠ logic, rațional, rezonabil

ABSURD (< fr. absurde, < lat. absurdus, supărător) În limbajul obișnuit, prin absurd se înțelege tot ce depășește sensul comun, în totală opoziție cu logicul. Termenul absurd este întîlnit nu numai în filozofie, ci și în literatură (proză, poezie, dramaturgie), în denunțarea neputinței individului de a găsi un sens vieții, legilor existenței umane, folosind mijloace artistice cu totul diferite normelor clasice ale genului respectiv. El se definește prin iraționalism, viziune pesimistă asupra lumii. „Sentimentul absurdului – spune Camus în eseul său Mitul lui Sisif – nu-i decît divorțul acesta dintre om și viața sa, dintre actor și decorul său; absurdul se naște din această confruntare între chemarea omului și tăcerea irațională a lumii.” Ilustrat în literatura universală, prin scriitori ca Eugène Ionesco (teatrul absurd: Rinocerii, Cîntăreața cheală, Scaunele etc.), Franz Kafka (romanele: Procesul, Castelul și Jurnal intim), A. Camus (Mitul lui Sisif) ș.a., iar în literatura noastră de Urmuz (pseudonimul lui D. Demetrescu-Buzău). Ca structură estetică, absurdul se manifestă în creația artistică a secolului al XX-lea. Anterior, după unii cercetători, el apare ca element al satirei, ca farsă (v.) medievală, în comedia dellarte (v. Comedia), în vodevil (v.) precum și în povestirile unor scriitori ca E.T.A. Hoffmann, Edgar Allan Poe, Rabelais ș.a.

CREDO QUIA ABSURDUM (EST) (lat.) cred fiindcă este absurd – Variantă sub care a intrat în circulație un paradox formulat de Tertulian („De carne Christi”, 5) invocat uneori în favoarea credinței oarbe, fără temei rațional.