țiuire sf [At: CORBEA, D. 347^v2/24 / P: ți-u~ / V: (reg) țâu~, țioi~ / Pl: ~ri / E: țiui] 1 Producere a unui sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. 2 (D. locul în care se produc diverse zgomote) Umplere cu sunete puternice. 3 (D. vânt, furtună, ape) Producere a unui zgomot ascuțit și puternic. 4 (D. unele păsări, animale, insecte) Emitere a unor sunete ascuțite, specifice. 5 (D. instrumente muzicale) Producere a unor sunete ascuțite, specifice. 6 (Rar; d. oameni) Emitere a unor sunete ascuțite și stridente (de spaimă, de durere, de mânie etc. sau dintr-un instrument de suflat). 7 (Rar; d. oameni) Vorbire cu voce stridentă, ascuțită. 8 (Rar; d. oameni) Cântat strident, ascuțit.

țâuire sf vz țiuire

țioire sf vz țiuire

ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-i. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu¹ + suf. -ui.

A ȚIUÍ țíui intranz. 1) (despre obiecte care străbat aerul sau despre fenomenele naturii) A produce un zgomot prelung și ascuțit; a șuiera. Gloanțele i-au țiuit pe lângă ureche. ◊ A-i ~ (cuiva) în urechi (sau în cap) ori a-i ~ (cuiva) urechile (sau urechea) a avea (din cauza oboselii, bolii) senzația unui sunet ascuțit și continuu. 2) (despre păsări sau despre puii lor) A scoate sunete prelungi și stridente caracteristice speciei; a scoate țiuituri; a face „țiu-țiu”. [Sil. ți-u-] /țiu + suf. ~ui

țiuí vb. (sil. ți-u-), ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá

ȚIUÍ vb. 1. a piui, a șuiera, a vâjâi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)