țintui [At: DOSOFTEI, V. S. martie 40^r/20 / V: (reg) țăn~ / Pzi: ~esc, (rar) țintui / E: țintă¹ + -ui] 1 vt A bate ținte¹ (1), cuie etc. 2 vt A împodobi cu ținte¹ (1-2). 3 vt A fixa cu ținte¹ (1), cuie, piroane etc. Si: a pironi. 4 vt (C. i. un obiect de încălțăminte) A prinde ținte¹ (3) pe talpă pentru a asigura stabilitatea mersului. 5 vt (C. i. un buzdugan, o ghioagă etc.) A fereca cu ghinturi Si: a ghintui². 6 vt (Rar; cu complementul „cuiul”) A-i turti vârful pentru a se fixa mai bine în locul în care a fost bătut. 7 vt (Înv) A întări o instalație cu icuri. 8 vt (Îvr; cu complementul „tunul”) A-i astupa lumina cu un cui sau cu o țintă¹. 9 vt (Înv; spc) A fixa în cuie pentru a tortura, mai ales a răstigni Si: a pironi. 10 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) A supune (pe cineva) oprobriului public Si: a blama (1), a înfiera. 11 vt (Fig; de obicei determinat prin „locului”, „pe loc”, „în loc”) A face pe cineva să nu se poată mișca Si: a imobiliza, a pironi, (îrg) a ținti (3). 12 vt (Fig; de obicei determinat prin „locului”, „pe loc”, „în loc”) A obliga pe cineva să stea pe loc Si: a opri, a pironi, (îrg) a ținti (4). 13 vt A-și îndrepta ochii, privirea într-o anumită direcție. 14 vt A privi fix și insistent. 15 vt (Înv) A ochi. 16-17 vtr (Înv; fig) A (se) îndrepta spre... 18 vt A indica (pe cineva sau ceva). corectată

ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A fixa, a înțepeni, a bate (ceva) cu cuie, cu ținte; a pironi. Printre scîndurile țintuite în ferestre pătrundeau lame reci de vînt. DUMITRIU, B. F. 151. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stîlp (sau la stîlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. Ion Ghica își alcătui guvernul... dar îl atacară cu înverșunare albii, cînd firesc ar fi fost să-l săgeteze roșii și să-l țintuiască la stîlp pentru că plecase de la ei. PAS, L. I 249. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămînă nemișcat, neclintit. Fiecare tablou, fiecare piesă aproape te țintuiește locului și-ți cere s-o privești, s-o analizezi, s-o guști. STANCU, U.R.S.S. 116. Rușinea îl țintuise locului. REBREANU, I. 30. A sta (sau a rămîne) ca țintuit locului (pe loc sau în loc) = a se opri și a rămîne nemișcat, neclintit (de spaimă, de mirare etc.); a sta (sau a rămîne) locului. Rămaseră țintuite pe loc, fiindcă pentru întîia oară vedeau un banchet boieresc. PAS, Z. IV 61. Femeia rămîne ca țintuită în loc, neștiind ce să mai zică de bucurie. DUNĂREANU, CH. 108. ♦ A înfige, a bate (cuie, ținte). Și ei că-mi băteau Prin talpe, Prin palme Tot cuie de fier, Ținte de oțel; Ș-und’le țintuia, Sînge că curgea. TEODORESCU, P. P. 27. ◊ (În contexte figurate) Un cerc de foc îi strîngea capul și un cui țintuit în frunte părea că-i sfredelește creierul. BART, S. M. 77. ♦ A sili (pe cineva) să stea nemișcat, neclintit. Țintuit în pat de o rană grea, ofta amar și sarbăd, cu privirile în gol, cu fruntea încrețită. SADOVEANU, O. I 95. După sfîrșitul actului întîi, Radu era singurul care rămăsese țintuit pe scaun. BASSARABESCU, S. N. 167. ◊ (În contexte figurate) Să pui soarelui mîna în piept, să-l țintuiești în loc pe ceruri și să-l îndatorești de a nu se mișca. HOGAȘ, M. N. 158. 2. A împodobi cu ținte. Copiii, îmbujorați la față de ger, se strigau zgomotos unii pe alții, alergînd printre zidurile albe ce sclipeau în bătaia soarelui parcă erau țintuite cu pietre scumpe. BUJOR, S. A. 105.

A ȚINTUÍ ~iésc tranz. 1) A bate în ținte (pentru a prinde sau a fixa ceva). 2) fig. (persoane) A sili să rămână nemișcat; a pironi; a imobiliza. 3) A împodobi cu ținte. /țintă + suf. ~ui

țintuì v. 1. a bate cu ținte: a țintui un tablou; 2. a înțepeni în genere.

țăntui v vz țintui

țintuĭésc v. tr. (d. țintă saŭ vsl. *centovati, ca pol. centkować, a puncta). Bat în ținte: a țintui un tabloŭ. Fig. Pironesc, fixez (de ex., cînd doĭ se bat, ĭar unu din eĭ îl împinge pe cel-lalt în părete așa în cît să nu se maĭ poată mișca).

țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă

țintuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. țintuiáscă

țintui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiesc, conj. țintuiască)

țintuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

ȚINTUÍ vb. 1. v. pironi. 2. v. fixa.

ȚINTUI vb. 1. a pironi, (înv.) a găvozdi. (A ~ ceva în perete.) 2. a aținti, a fixa, a pironi, a ținti, (rar) a sticli, (înv. și reg.) a stîlpi, (rar fig. ) a scufunda. (Își ~ ochii pe...; îl ~ cu privirea.)