înșfăcare sf [At: DA ms / V: (înv) ~foc~ / Pl: ~cări / E: înșfăca] 1 Apucare bruscă Si: înșfăcat¹ (1). 2 Prindere puternică și violentă Si: înhățare, înșfăcat¹ (2).

ÎNȘFĂCÁRE s. f. Acțiunea de a înșfăca; apucare bruscă, violentă. V. înhățare. – Variantă: înfășcáre s. f.

înfășca v vz înșfăca

înșfăca vt [At: CREANGĂ, P. 24 / V: (înv) ~foca / Pzi: ~fac, (reg) înșfăc / E: bg хьащам] 1 A apuca brusc Si: a înhăța. 2 A prinde cu putere și cu violență.

ÎNFĂȘCÁ vb. I v. înșfăca.

ÎNFĂȘCÁRE s. f. v. înșfăcare.

ÎNȘFĂCÁ, înșfác, vb. I. Tranz. A apuca brusc, a lua, a prinde cu putere (și cu violență). V. înhăța. Nici nu se odihniră, ci înșfăcară iar coasele. CAMILAR, N. II 387. Atunci încep taberele să furnice, vitejii încing paloșele, înșfacă sănețele și sulițile, strîng chingile. SADOVEANU, O. I 106. Cîrligele de oțel înșfacă blocul înroșit. SAHIA, N. 33. [Dănilă Prepeleac] înșfacă gînsacul și pleacă. CREANGĂ, P. 43. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Neamțul însă, nici una nici alta, înșfacă de urechi pe copil și trage și sucește, pînă i le sfîrtecă de-a binelea. REBREANU, R. II 42. S-a repezit la bătrîn, l-a înșfăcat de piept și l-a zguduit de două ori. POPA, V. 184. [Lupul] înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile. CREANGĂ, P. 24. ◊ Refl. reciproc. Bătrînii s-au înșfăcat de piept, gata să se înjunghie. CAMILAR, T. 161. – Variantă: înfășcá vb. I.

A ÎNȘFĂCÁ înșfác tranz. A apuca brusc și cu putere; a înhăța. [Sil. în-șfă-] /în + bulg. hvatam

înșfăcà v. Mold. a înhăța: înșfăcăm noi ce mai avem și ne ducem CR. [V. șfac!].

înfáșc, V. înșfac.

înșfác, a -á v. tr. (vsl. hvatati, a înșfăca. V. șfac, posfat și înhaț). Fam. Înhaț, apuc: hoțu a înșfăcat punga și a fugit, dar și gardistu l-a înșfăcat de ceafă. – Și înfașc (Munt. Pt.).

înșfăcáre s. f., g.-d. art. înșfăcắrii

înșfăcáre s. f., g.-d. art. înșfăcării

înșfăcá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înșfác, 2 sg. înșfáci, 3 înșfácă, 1 pl. înșfăcắm; conj. prez. 3 să înșfáce

înșfăcá vb., ind. prez. 1 sg. înșfác, 2 sg. înșfáci, 3 sg. înșfácă; conj. prez. 3 sg. și pl. înșfáce

ÎNȘFĂCÁRE s. v. înhățare.

ÎNȘFĂCARE s. înhățare, luare, prindere, (fam. fig.) umflare. (~ cuiva.)

ÎNȘFĂCÁ vb. v. înhăța.

ÎNȘFĂCA vb. a apuca, a înhăța, a lua, a prinde, (pop. și fam.) a căpui, (pop.) a încăibăra, (prin Transilv.) a agîmba, (Mold. și Transilv.) a găbji, a găbui, (grecism înv.) a proftaxi, (fam. fig.) a căptuși, a umfla. (~ în mînă o bîtă.)

înșfăcá (înșfác, înșfăcát), vb. – A apuca brusc, a înhăța. – Var. înfășca. Bg. hvaštam, faštam (Cihac, II, 148; DAR), cu pref. în-. După Giuglea, Dacor., III, 622, din gr. σφηϰόω „a strînge”, ceea ce pare mai puțin probabil.

înșfăcá, înșfăc, vb. tranz. – A prinde, a înhăța. – Din sl. hvatati (Scriban); din bg. hvaštam (DER, DEX, MDA).