învăț sn [At: DOSOFTEI, V. S. 75/2 / Pl: ~uri / E: învăța drr] 1-2 (Obicei sau) deprindere. 3 Deprindere rea. 4 (Pex) Obișnuință. 5 învățătură. 6 (Înv) Știință. 7 Sfat. 8 (Rar; pop) Poruncă.

ÎNVẮȚ s. n. 1. Obicei, obișnuință, deprindere. Baba și-a uitat învățul: Bate-njură, dă din mîni: Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. Se lepăda de un învăț cu care trupul omului atît de lesne se deprinde. SLAVICI, la TDRG. Învățul are și dezvăț, nu știi dumneata? CARAGIALE, O. I 64. 2. Povață, sfat, îndemn. Îi spuse cum au rămas orfani de mamă... cum apoi, la învățul mașterii-sa, tată-so-i dudui, adecă-i făcu pierduți prin pădure. RETEGANUL, P. I 47. Ce-ai făcut, măicuța mea? – Am și dăruit pe roșul, După cum ți-a fost învățul. TEODORESCU, P. P. 529.

ÎNVẮȚ ~uri n. pop. 1) Obicei rău; deprindere rea; nărav; apucătură. ◊ Tot ~ul are și dezvăț constrâns de împrejurări, te dezobișnuiești de orice deprindere. 2) Argumentare menită să convingă pe cineva să procedeze într-un anumit fel. /v. a învăța

învăț n. 1. obiceiu, deprindere (mai ales rea): învățul are și desvăț; 2. învățătură: să le fie de învăț OD. [Istroromân văț = lat. VITIUM: sensul s’a generalizat în deprindere (rea sau bună)].

1) învắț n., pl. urĭ (d. mă învăț). Învățătură de minte: să le fie spre învăț. Deprindere, obiceĭ: învățu are și dezvăț, dacă te-aĭ deprins cu ceva bun cînd eștĭ bogat orĭ aĭ posibilitatea de a-l avea, te poțĭ dezvăța cînd eștĭ sărac orĭ nu-l poțĭ avea.

învắț s. n.

învăț s. n.

ÎNVĂȚ s. v. cusur, dar, defect, deprindere, îndemn, îndrumare, învățătură, meteahnă, nărav, obicei, obișnuință, patimă, povață, povățuire, sfat, viciu, vorbă.

învăț s. v. CUSUR. DAR. DEFECT. DEPRINDERE. ÎNDEMN. ÎNDRUMARE. ÎNVĂȚĂTURĂ. METEAHNĂ. NĂRAV. OBICEI. OBIȘNUINȚĂ. PATIMĂ. POVAȚĂ. POVĂȚUIRE. SFAT. VICIU. VORBĂ.

Învăț ≠ dezvăț