ZORNĂÍT, zornăituri, s. n. Faptul de a zornăi; zgomotul caracteristic pe care îl fac unele obiecte când se lovesc sau se ciocnesc între ele; zornăială, zornăitură, zornet. – V. zornăi.

zornăit sn [At: GORJAN, H. IV, 153/22 / P: ~nă-it / V: (înv) zăr~, (îvr) zur~ / Pl: ~uri / E: zornăi] 1-2 Zăngăneală (1-2).

zornăit s.n. Faptul de a zornăi; concr. zgomot caracteristic pe care îl fac unele obiecte cînd se lovesc sau se ciocnesc între ele; zornăială, zornăitură, zornet, zuruit. • pl. -uri. /v. zornăi.

ZORNĂÍT, zornăituri, s. n. Faptul de a zornăi; zgomotul caracteristic pe care îl fac unele obiecte când se lovesc sau se ciocnesc între ele; zornăială, zornăitură, zornet. – V. zornăi.

ZORNĂÍT, zornăituri, s. n. Acțiunea de a zornăi; zgomot caracteristic pe care îl fac unele obiecte (mai ales de metal) cînd se lovesc sau se ciocnesc între ele. A intrat, a trîntit ușa și în urmă-i s-a auzit pînă departe, deslușit, zornăitul zăvoarelor ferecate. GALAN, Z. R. 208. Sună zornăit de zale. COȘBUC, P. II 112. Dar ce zgomot e afară? Un zornăit de pinteni, de săbii. VLAHUȚĂ, O. A. II 245.

ZORNĂÍT, zornăituri, s. n. Faptul de a zornăi; zgomot caracteristic pe care îl fac unele obiecte când se lovesc sau se ciocnesc între ele.

ZORNĂÍT ~uri n. 1) v. A ZORNĂI. 2) Zgomot produs de obiectele de metal sau de sticlă la lovire, cădere sau rostogolire; zăngănit; zuruit; zdrăngănit. /v. a zornăi

zornăit n. acțiunea de a zornăi.

zornăít n. Acțiunea de a zornăi. Sunet zornăit: se auzea un zornăit de sabie.

zurnăit sn vz zornăit

zornăít s. n., pl. zornăíturi

zornăít s. n., pl. zornăíturi

ZORNĂÍT s. zăngăneală, zăngănire, zăngănit, zornăială, zornăitură, zuruială, zuruit, zuruitură. (~ de lanțuri.)

ZORNĂIT s. zăngăneală, zăngănire, zăngănit, zăngănitură, zornăială, zornăitură, zuruială, zuruit, zuruitură, (rar) zornet, (reg.) zurai. (~ de lanțuri.)