VORBĂRÉȚ, -EÁȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbareț, vorbar. ♦ Fig. Expresiv. – Vorbi + suf. -ăreț.

vorbăreț, ~eață a [At: GANE, N. ap. CADE / Pl: ~i, ~e / E: vorbi + -ăreț] 1-2 smf, a (Persoană) care vorbește mult Si: flecar, guraliv, gureș, limbut, palavragiu, (înv) limbareț, (îvr) vorovaci (1-2), (îrg) vorbareț (1-2), vorovitor (1-2), (reg) lehău, leorbău, stroncănitor, trăncălău, vorbar. 2-3 a (Fig) Expresiv (1, 3).

vorbăreț, -eață s.m., s.f, adj. 1 s.m., s.f, adj. (Persoană) căreia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, (înv., reg.) vorbăreț, (reg.) vorbar. Era vorbăreț din fire și-i plăcea și lui însuși cum povestește (REBR.). ◊ (subst.) Nici dinspre convoiul lung de călăreți și căruțe care-i urma pe vorbăreții din față nu se auzeau alte zgomote (BĂN.). 2 adj. Fig. Care este expresiv, elocvent. Atunci, cu gesturi mai vorbărețe decît vorba lui... ne-a povestit că semnalul acela însemna în oștire porunca stingerii tuturor focurilor (BRĂT.). • pl. -eți, -ețe. /vorbi + -ăreț.

VORBĂRÉȚ, -EÁȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbar. ♦ Fig. Expresiv. – Vorbi + suf. -ăreț.

VORBĂRÉȚ, -EÁȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Și în forma vorbareț) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, gureș, limbut. Catrina era mărunțică; dar tot așa de vorbareță ca cucoana Maria. SADOVEANU, B. 204. Nevastă-mea, de unde părea vorbăreață, a devenit lividă. CAMIL PETRESCU, U. N. 163. Vorbăreață, veselă, avea de spus atîtea, încît Ana și mama ei tăcuseră de tot, ascultînd-o. BASSARABESCU, S. N. 140. Dumitru era... nu prea vorbăreț, dar glumeț. ȘEZ. IV 18. ♦ (Substantivat, rar) Persoană care vorbește în public; orator. În mijlocul acelei neliniști, vedeai; la fiecare moment, izbucnind cîte un nou vorbăreț. – Și din cei mai voinici – îndemnînd lumea să-și apere dreptul. BUJOR, S. 123. ♦ Fig. Expresiv. Unu-n brațele altuia, tremurînd ei se sărută, Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută. EMINESCU, O. I 82. – Variante: vorbáreț, -ă, vorbáriț, -ă (BOLINTINEANU, O. 377, NEGRUZZI, S. III 59) adj.

VORBĂRÉȚ ~eáță (~éți, ~éțe) Care este predispus să vorbească mult; bun de gură; limbut; flecar. /a vorbi + suf. ~ăreț

vorbăreț a. 1. care vorbește mult; 2. fig. elocvent: numai ochiul e vorbăreț, iar limba lui e mută EM. ║ m. vorbă lungă, flecar.

vorbareț, ~ă [At: NEGRUZZI, S. III, 59 / V: ~riț / Pl: ~i, ~e / E: vorbi + -areț] (Îrg) 1-2 smf, a Vorbăreț (1-2). 3-4 a (Fig) Expresiv (1, 3).

vorbareț, -ă adj. (înv., reg.) 1 Vorbăreț. P-atunci bărbierii erau... flecari, vorbăreți și ușori la gură (ISP.). 2 Fig. Care este expresiv, elocvent, grăitor. Unu-n brațele altuia, tremurînd ei se sărută, Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută (EMIN.). • pl. -i, -e. /vorbi + -areț.

VORBÁREȚ, -Ă adj. v. vorbăreț.

VORBÁRIȚ, -Ă adj. v. vorbăreț.

vorbáreț, -ă (est) și vorbăréț, -eáță (vest) adj., pl. ețĭ, ețe (d. vorbă. Cp. cu hirbareț). Care nu e tăcut, căruĭa-ĭ place vorba: om vorbăreț. V. guraliv, limbut, flecar.

vorbăréț adj. m., pl. vorbăréți; f. vorbăreáță, pl. vorbăréțe

vorbăréț adj. m., pl. vorbăréți; f. sg. vorbăreáță, pl. vorbăréțe

vorbăreț, -reață.

VORBĂRÉȚ s., adj. v. flecar.

VORBĂREȚ s., adj. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, (livr.) locvace, (rar) ploscar, ploscaș, taclagiu, (pop. și fam.) farfara, (pop.) gureș, toacă-gură, (înv. și reg.) spornic, vorbareț, (reg.) pălăvatic, pălăvrăgit, tololoi, vorbar, (Mold.) dîrdală, lehău, leorbău, (Transilv.) stroncănitor, (prin Munt.) tîndălit, (Mold.) trăncălău, (înv.) limbareț, vorovaci, (fam.) moftangiu, (rar fam.) moftolog, mofturean, (fig.) meliță. (E un mare ~.)

Vorbăreț ≠ morocănos, mut, taciturn, tăcut