URÁ², urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit, a felicita; a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul, cu sorcova etc. – Lat. orare.

ura² [At: MOXA, 355/29 / V: (îrg) ora, (înv) urăzi, (reg) uri, urî, ureza, hureza, aura (P: a-u-) / Pzi: 1 urez și (îrg) ur; 4 (reg) urezăm / Cj: 1 și (reg) să ur / Im: 2 și (reg) ură / E: ml orare] 1-2 vti (Înv; adesea urmat de reproducerea unei comunicări în vorbire directă) A vorbi. 3-4 vti (îrg; d. preoți; construit adesea cu dativul și determinat prin „bine”) A cere ocrotirea divină pentru cineva sau pentru ceva Si: a binecuvânta (2). 5-6 vti (Înv; și ccd) A da cuiva ajutorul ceresc Si: a binecuvânta (3). 7 vi (Înv; ccd; determinat prin „bine”) A aduce (prin vorbe) laudă cuiva Si: a binecuvânta (5). 8 vt (Înv; și îf urăzi) A prevesti (1). 9 vt (Construit de obicei cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, unui început de acțiune etc. 10 vt (Construit de obicei cu dativul) A închina un pahar în sănătatea cuiva, pentru succesul sau fericirea cuiva. 11 vt (Înv) A saluta. 12 vi A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul. 13 vi (Reg) A rosti o orație de nuntă. 14 vi (Reg) A chiui (1). 15 vt (Reg; îf ureza) A face cuiva reproșuri.

URÁ², urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul. – Lat. orare.

URÁ², urez și (2) ur, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A formula o dorință de bine la adresa cuiva (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a felicita. Îți mai amintești, veche prietenă, ce mi-ai urat? C. PETRESCU, C. V. 22. Privitorii, cu căciulele în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. ◊ Fig. Batistele se mișcă în aer, urîndu-ne bună-venire. BART, S. M. 31. ◊ (Învechit, construit cu acuzativul) Chelarul și moș Toma grădinarul îmi ieșiră să mă ureze de bună-venire. GANE, N. II 174. «Să trăiască domnul Ștefan» Mii de glasuri îl urează. ALECSANDRI, P. I 34. Boierii închinau și urau pe domn. NEGRUZZI, S. I 151. ◊ Refl. reciproc. Urîndu-și drum bun și petrecere frumoasă, au plecat flăcăii. CARAGIALE, O. III 97. ◊ Intranz. Siimenii și darabanii hăuliră și urară sub ferestre. SADOVEANU, O. VII 110. Pe deal nechează, Pe vale urează (Trîmbița). GOROVEI, C. 368. 2. Intranz. A recita «plugușorul» sau alte colinde de anul nou, umblînd (în grup cu alții) de la casă la casă. Ură tu, măi Chiriece... și noi, măi Zaharia, să pufnim din gură ca buhaiul. CREANGĂ, A. 43. Să le poroncești ca să ureze ca în agiunu sfîntului Vasile. ALECSANDRI, la CADE. Cinstește pe... plugarii ce ură mai frumos. ȘEZ. III 180. ◊ Tranz. (Rar) Lasă-mă... Ca să ur ce mai știu eu... Căci eu știu o urătură. ȘEZ. XVIII 26. 3. Tranz. A face orații de nuntă. Să nu știe mai multe orații sau urări și să nu le ureze la o ocazie ca aceasta a nunților. MARIAN, NU. 222.

URÁ² vb. tr. a exprima o dorință de bine la adresa cuiva; a felicita; a colinda, recitând versuri populare. (< lat. orare)

A URÁ uréz 1. tranz. 1) (sănătate, noroc, fericire etc.) A dori cu o deosebită afecțiune (cu prilejul unei aniversări, al celebrării căsătoriei etc.). 2) A felicita prin recitarea plugușorului (în seara de Anul Nou); a hăi. 2. intranz. A umbla de la casă la casă, în seara de Anul Nou, cu plugușorul; a hăi. /<lat. orare

URA vb. (Ban.) A prevesti. Ur. Praesagio. Ominor. Urĕdz. Idem. Auguros. AC, 379. Forme gramaticale: ind. prez. 1 sg. ur, urădz {AC, 379).; Etimologie: lat. orare.

urà v. a dori noroc: a ura de Anu-nou. [Lat. ORARE, a grăi].

ora v vz ura

ur, a urá, V. urez.

uréz și (rar) ur, a urá v. tr. (lat. âuguro, -áre, a ura, a prezice după auguriĭ, de unde s’a făcut *agurare, *aurare, urare, cam ca ascultare d. auscultare, ĭar g între vocale a căzut ca și în ĭeŭ, curea, graur, d. ego, corrigia, graculus și ca și în fr. bonheur, d. bonum augurium. În zadar îl derivă uniĭ d. orare, a ruga!). Doresc cuĭva noroc: îțĭ urez biruință! Recit umblînd cu buhaĭu pe la case: unu ură, patru fură, doĭ cotroboĭesc pin șură!

urá² (a ~) vb., ind. prez. 3 ureáză

urá vb., ind. prez. 1 sg. uréz, 3 sg. și pl. ureáză

urez, -ra inj., urând ger., urat prt.

URÁ vb. 1. a da. (I-a ~ „bună seara”.) 2. a dori, a pofti, (înv.) a prii. (Îți ~ mult bine.)

URÁ vb. v. binecuvânta, blagoslovi.

URA vb. 1. a da. (I-a ~ „bună seara”.) 2. a dori, a pofti, (înv.) a prii. (Îți ~ mult bine.)

ura vb. v. BINECUVÎNTA. BLAGOSLOVI.

urá (-réz, át), vb. – 1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoționa, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. – 2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. – 3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. – Mr. or, ura. Lat. ōrāre (Cipariu, Gram., 44; Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Șeineanu, Semasiol., 86; Pușcariu 1830; Densusianu, GS, II, 20; REW 6081), cf. it. orare, prov., cat., sp., port. orar, v. fr. orer, alb. ureum, uron (Philippide, I, 649). – Der. urăciune, s. f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare), cf. orație; urat, s. n. (felicitare); urător, s. m. (persoană care umblă cu uratul); urătură, s. f. (formulă de felicitare cîntată); urări, s. f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobește căciulița tinerilor morți) în Munt.