tăbăcar¹ sm [At: (a. 1694) IORGA, S. D. V, 95 / Pl: ~i / E: tabac¹ + -ar] 1 Persoană specializată în tăbăcitul¹ (1) pieilor Si: argăsitor, (îrg) tălpar (1), (înv) tabac¹ (1), (reg) dubălar, opincarăș, orgar, pielccir, timar¹ (1). 2 Persoană care vinde piei tăbăcite² (1) Si: (înv) tabac¹ (2), (reg) timar¹ (2).

tăbăcar² [At: MOLNAR, RET. 62/16 / Pl: ~i sm, ~e sn / E: tabac² + -ar] 1 sm (Îrg) Persoană care fumează sau prizează tabac² (1) Si: (îrg) tăbăcaș. 2 sm (Înv) Fabricant de tabac² (1). 3 sm (Înv) Negustor de tabac² (1). 4 sn (Îvr) Tabacheră (1).

TĂBĂCÁR, tăbăcari, s. m. Specialist în tăbăcitul pieilor; dubălar. Sînt fire nevăzute mai tari ca otgoanele, trăgîndu-l spre o lume pe vecie străină de lumea calfei de tăbăcar. C. PETRESCU, A. R. 56. Eu – ca să zic așa – ce sînt decît o calfă de tăbăcar murdar, soios așa cum sînt, pe cît timp el?... ARDELEANU, D. 29. Măcelarii alergară, Carnea-ndată-o cumpărară, Și pielea ei, tăbăcarii. ALECSANDRI, P. P. 266.

TĂBĂCÁR, tăbăcari, s. m. Specialist în tăbăcitul pieilor. – Din tabac² + suf. -ar.

TĂBĂCÁR ~i m. Muncitor specializat în tăbăcirea pieilor. /tabac + suf. ~ar

tăbăcar m. cel ce tăbăcește piei sau le vinde deja tăbăcite.

tăbăcár m. (d. tabac 1. D. rom. vine sîrb. tabakar). Sud. Acela care tăbăcește (tabac, dubălar). – Fem. -ăreásă, în est și -ăríță.

tăbăcár s. m., pl. tăbăcári

tăbăcár s. m., pl. tăbăcári

TĂBĂCÁR s. argăsitor, (reg.) opincarăș, orgar, tălpar, timar, (Mold., Bucov. și Transilv.) dubălar, (înv.) solonar, tabac. (~ul se ocupă cu tăbăcitul pieilor.)

TĂBĂCAR s. argăsitor, (reg.) opincarăș, orgar, tălpar, timar, (Mold., Bucov. și Transilv.) dubălar, (înv.) solonar, tabac. (~ se ocupă cu tăbăcitul pieilor.)