teamă sf [At: (a. 1652) GCR I, 158/35 / E: pvb teme] 1 Stare de tulburare pe care o încearcă cineva în prezența sau la gândul unui pericol Si: frică, temere (1), (rar) temut¹ (1), (ltm) timoare, timorare (2), (înv) teamăt, temătură, temoare, (îvr) temință, (reg) teșeală (6), teșire (8), (liv) timorare (2). 2 Stare de neliniște Si: îngrijorare, temere (2).

TEÁMĂ s. f. Stare de adîncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol care te amenință, de un rău care ți se poate întîmpla; frică. Vorbind, cu capul puțin înclinat pe un umăr, se uita c-un fel de teamă la Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 124. Fiecare avu aceeași impresie de teamă. CAMIL PETRESCU, U. N. 375. Vorbea ca niciodată, fără teamă. D. BOTEZ, F. S. 65. În ochii lui naivi și mari Citesc un gînd, o dulce teamă. IOSIF, PATR. 14. ◊ (Motivul se indică prin determinări introduse prin prep. «de», printr-un genitiv obiectiv sau printr-o propoziție secundară) Vorbi încet, ca și cum îi era teamă de ceva. SADOVEANU, O. VII 148. Îi era teamă să nu se trădeze. BART, E. 183. Vede-un băiet că se acățăra pe stîlpul porții de teama cînilor. CREANGĂ, P. 147. Bădiță cu peană verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ◊ (Construit cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ, mai rar cu verbul «a avea») Tremur atît de tare, îmi clănțăne dinții în așa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lîngă mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 302. Îi era mereu teamă că își bate joc de sentimentele lui. REBREANU, R. I 174. De Zaharia nu avem teamă: Știe tot, dar nu crede nimica. CARAGIALE, O. I 120. Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul trece. EMINESCU, O. I 194. N-ai teamă de pedeapsa de care-o să ai parte Cînd te-i întoarce acasă? ALECSANDRI, T. II 201.

TEÁMĂ f. Stare de neliniște sufletească cauzată de un pericol adevărat sau închipuit; frică. ◊ A avea (sau a-i fi) ~ de cineva sau de ceva a se teme de cineva sau de ceva. Mi-e ~ că... mi se pare că...; e posibil să... [G.-D. temei] /v. a se teme

teamă f. fapta de a se teme, sentiment de neliniște: să nu-ți fie teamă. [Lat. TIMA].

teámă f. fără pl. (subst. verbal d. a se teme). Frică, simțu celuĭ care se teme: mĭ-e teamă. V. temoare.

teámă s. f.

teámă s. f.

TEÁMĂ s. v. frică.

TEAMĂ s. frică, temere, (livr., fam. și depr.) poltronerie, (franțuzism) aprehensiune, (rar) temut, (pop.) păsare, (înv. și reg.) scîrbă, (înv.) stideală, stidință, stidire, teamăt, temătură, temoare, (latinism înv.) timoare, (arg.) tîrșală, tîrșă. (Nu simțea nici un pic de ~.)

Teamă ≠ curaj, temeritate

CHEVALIER SANS PEUR ET SANS REPROCHE (fr.) cavaler fără teamă și fără prihană – Apelativ al ilustrului cavaler medieval Bayard. Astăzi folosit mai mult cu sens ironic.

NIL TERRIBILE NISI IPSE TIMOR (lat.) nimic nu este de temut în afară de însăși teama – Fr. Bacon, „De dignitate et augmentis scentiarum”, II.

PRIMUS IN ORBE DEOS FECIT TIMOR (lat.) teama a creat mai întâi zeii pe lume – Statius, „Tebaida”, III, 661. Oamenii au zeificat la început forțele oarbe ale naturii care îi înfricoșau.