supranume sn [At: FILIMON, O. I, 128 / Pl: ~ / E: supra¹- + nume cf fr surnom] 1 Nume adăugat la numele propriu al unei persoane în semn de cinste sau pentru a o deosebi printr-o caracteristică au printr-o circumstanță oarecare de o altă persoană Si: (liv) cognomen (1), (înv) surnume, surnumire, (frm) sobrichet. 2 (Pex) Poreclă.

SUPRANÚME, supranume, s. n. Nume dat unei persoane, pe lîngă numele propriu, în semn de cinste (uneori și ca batjocură) sau pentru a o deosebi de alte persoane cu același nume (v. poreclă).

SUPRANÚME s.n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane. ♦ Poreclă. [Pl. invar. / < supra- + nume, după fr. surnom].

SUPRANÚME s. n. nume adăugat la numele propriu al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o deosebi de altă persoană cu același nume. ◊ poreclă. (după fr. surnom)

SUPRANÚME ~ n. Nume adăugat la numele individual al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o distinge de altele purtând același nume. /supra- + nume

supranume n. nume adaos la cel propriu: Mihaiu Viteazul.

*supranúme n., pl. tot așa (după fr. surnom). Poreclă, nume dat pe deasupra: Ștefan cel Mare.

supranúme (su-pra-) s. n., art. supranúmele; pl. supranúme

supranúme s. n. (sil. -pra-) → nume

SUPRANÚME s. nume, poreclă, (livr.) cognomen, (franțuzism) sobrichet, (înv. și reg.) sclitadă, (Olt., Munt. și Transilv.) ponos, (înv.) poreclitură. (I-a pus ca ~...)

SUPRANUME s. nume, poreclă, (livr.) cognomen, (franțuzism) sobrichet, (înv. și reg.) sclitadă, (Olt., Munt. și Transilv.) ponos, (inv.) poreclitură. (I-a pus ca ~...)

SUPRANÚME (PORÉCLĂ) s. n. (< supra < fr. supra-, lat. supra, cf. it. sopra- + nume, după fr. surnom): 1. nume adăugat la numele propriu al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o distinge, printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță, de o altă persoană cu același nume, ca de exemplu (la romani) Publius Cornelius Scipio Africanus („cel care a învins pe africani, pe cartaginezi”), Lucius Tarquinius Superbus („cel trufaș”), M. Manlius Capitolinus („cel care a salvat Capitoliul de gali”), Numerius Decinius Samnitul („cel din Samnium”), Fabius Maximus Cunctator („cel care în războiul cu cartaginezii a folosit tactica întârzierii”; „cel care întârzie”) etc. 2. nume dat unei persoane, de obicei în bătaie de joc, în legătură cu o caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activității sale, ca de exemplu (în istoria României) Radu al II-lea Prasnaglava („chelul”), Iuga Ologul, Petru Șchiopul, Mihnea vodă cel Rău, Aron Tiranul, Mihnea vodă Turcitul etc. S. se dau și unor animale: Moș Martin (= ursul), pintenatul (= cocoșul), urechilă (= iepurele, măgarul); codoi (somnul), ruginoasă (= caracudă) etc.