STRĂJÉR, -Ă, străjeri, -e, s. m., s. f. 1. S. m. (în Evul Mediu, în Moldova) Persoană care avea obligația să păzească granițele (muntoase), în schimbul unor scutiri fiscale. ♦ P. gener. (Înv. și pop.) Paznic, strajă. 2. S. m. și f. (Înv.) Tânăr care aparținea străjeriei. 3. S. m. Construcție formată dintr-un grup de stâlpi de lemn, montată lângă piciorul unui pod de lemn, pentru a-l apăra de loviturile plutelor. [Var.: (înv.) strejár s. m.] – Strajă + suf. -ar.

străjer, ~ă [At: MOXA / V: (îvp) ~jar, ~rejar, (reg) ~jan / Pl: ~i, ~e / E: strajă + -ar] 1 sm Locuitor de la graniță (din Moldova) care era însărcinat cu paza frontierei țării în regiunile de munte Si: plăieș, strajă (15). 2 sm (Îvp; pgn) Paznic. 3 sm (Înv) Străjuitor (1). 4 sm (Îvr; îc) ~rejar-major-general Șeful avangărzii. 5 smf Membru al străjeriei. 6 sm Construcție formată dintr-un grup de stâlpi de lemn, montată lângă piciorul unui pod de lemn, pentru a-l apăra de loviturile plutelor.

STRĂJÉR, -Ă, străjeri, -e, subst. 1. S. m. Persoană care avea obligația să păzească granițele (muntoase), în schimbul unor avantaje fiscale. ♦ P. gener. (Înv. și pop.) Paznic, strajă. 2. S. m. și f. Tânăr care aparținea străjeriei. 3. S. m. Construcție formată dintr-un grup de stâlpi de lemn, montată lângă piciorul unui pod de lemn, pentru a-l apăra de loviturile plutelor. [Var.: (înv.) strejár s. m.] – Strajă + suf. -ar.

STRĂJÉR, străjeri, s. m. Paznic, santinelă. De jos sună o poruncă. Toți străjerii, pe podinele lor, se înturnară cu fața la palat. SADOVEANU, F. J. 409. Cîte un pahar de rachiu fu împărțit la fiecare străjer. GANE, N. I 161. În zori de zi străjerul vestește pe-un străin. COȘBUC, P. I 160. Străjerul, știind porunca, nu mai lungește vorba, ci ia moșneagul și-l duce înaintea împăratului. CREANGĂ, O. A. 166. ◊ Fig. Mai trăiești și-ți merge bine, Vechi străjer? Nu m-ai uitat? E de mult de cînd n-am stat, Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I 260. Lîngă piatra celei gropi Tu să-mi pui străjeri doi plopi. BELDICEANU, P. 101. – Variantă: (învechit) strejár, strejari (DAVILA, V. V. 95, ISPIRESCU, L. 117, ODOBESCU, S. III 110), s. m.

STRĂJÉR ~i m. 1) ist. Persoană care locuia la granițele de munte ale țării și se angaja să le păzească în schimbul unor privilegii; plăieș. 2) Persoană care are sarcina de a străjui ceva sau pe cineva; paznic. /strajă + suf. ~ar

străjer (străjar) m. paznic: un străjer îl întreabă CR. [Șerb. STRAJAR, gardian].

străjér m. (d. strajă; bg. sîrb. stražar). Est. Păzitor, paznic, santinelă. Tînăr care face parte din organizațiunea numită „Straja Țăriĭ”, p. apărarea patriiĭ. – Fem. străjereásă, pl. ese (fals străjeră!). – L. V. strejár.

străjan sm vz străjer

străjar^1[1] sm vz stejar

străjar² sm vz străjer

strejar sm vz străjer

strejar m. V. străjer.

strejár, strejuĭésc, V. străjer, străjuĭesc.

străjér s. m., pl. străjéri

străjér s. m., pl. străjéri

STRĂJÉR s. 1. v. paznic. 2. v. plăieș.

STRĂJÉR s. v. pază, santinelă, strajă, veghe.

STRĂJER s. 1. pază, paznic, păzitor, strajă, (astăzi rar) priveghetor, (Mold.) sotnic, (înv.) prevegheu, pristav, priveghi, strajnic, străjuitor, veghe, veghetor. (E ~ pe cîmp.) 2. (IST.) plăieș, (pop.) strajă.

străjer s. v. PAZĂ. SANTINELĂ. STRAJĂ. VEGHE.