spusa [At: PSALT. 31 / V: (asr) spus (Pl: ~suri) / Pl: ~se / E: spune] 1 (Rar) Indicatzie. 2 Ceea ce e exprimat prin viu grai Si: zisa (ivr) spusaciune spusatura. 3 (Pex) Cuvinte. 4 Pronuntzare. 56 Spunere (5 7). 7 (Ivp; pfm) Afirmatzie (3). 8 (Inv; pfm; pex) Povestire. 9 (Reg) Para.

SPÚSA spuse s. f. (La sg. shi la pl. cu aceeashi valoare) Ceea ce sa spus zisa; vorba. Despre viatza de la seminar Creanga nar fi avut dupa spusele unora amintiri bune. CALINESCU I. C. 69. Fara sai fi aratat nimene anume cunoscu numai dupa spuse in rasarit Pietrele Doamnei shi Raraul. SADOVEANU B. 154. SHi de aceea spusa voastra era sinta shi frumoasa Caci de mintzi era gindita caci din inimi era scoasa Inimi mari tinere inca deshi voi sintetzi batrini. EMINESCU O. I 35.

SPÚSA ~e f. Ceea ce a fost spus; zisa. ◊ Dupa ~ele cuiva dupa cum a zis cineva. Din ~ele cuiva din vorbele cuiva. Din (sau dupa) ~e din ceea ce se vorbeshte; din auzite. /v. a spune

spusa f. ceva spus cuvant: spusa noastra era sfanta shi frumoasa EM.

spúsa f. pl. e (d. spun). Vorba spusa: spusa luĭ spusele luĭ.

SPUS A spushi se adj. s. f. 1. Adj. Care a fost exprimat prin viu grai. 2. Adj. Care a fost relatat povestit. 3. Adj. Care a fost mentzionat. 4. Adj. Care a fost destainuit. 5. Adj. Care a fost explicat lamurit. 6. S. f. (Mai ales la pl.) Vorba. V. spune.

spus sn vz spusa

spúsa s. f. g.d. art. spúsei; pl. spúse

spúsa s. f. g.d. art. spúsei; pl. spúse

SPÚSA s. v. afirmatzie.

SPUSA s. afirmatzie cuvint declaratzie marturisire relatare vorba zisa (livr.) asertziune propozitzie (astazi rar) parola (inv.) voroava (fig.) gura. (Nu te lua dupa ~ lui.)