sforăială sf [At: I. GOLESCU, C. / P: ~ră-ia~ / Pl: ~ieli / E: sforăi + -eală] 1 Zgomot produs de un om care sforăie (1) Si: sforăit (1), sforăitură (1), (rar) sforăire (1), (reg) horăit, horăitură, horcăială, horcăit, horcăitură, (îvr) sforcăială (1). 2 Zgomot produs de cai când sforăie (3) Si: fornăială, fornăit, sforăit (2), sforăitură (2). 3 (Fig) Vorbărie goală și plină de ifose Si: (rar) sforăire (2), sforăitură (3).

SFORĂIÁLĂ, sforăieli, s. f. 1. Acțiunea de a sforăi și zgomotul produs; sforăit. Adormise și-i da niște sforăieli de părea că mînă porcii. ISPIRESCU, L. 369. 2. Fig. Vorbărie goală și plină de ifose. Minciuna și clăbucii de sforăieli pătimașe și neghioabe au luat locul luptei conștiincioase de condeie. VLAHUȚĂ, la TDRG.

sforăĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de a sforăĭ. Zgomotu celuĭ care sforăĭe.

sforăiálă s. f., g.-d. art. sforăiélii; pl. sforăiéli

sforăiálă s. f., g.-d. art. sforăiélii, pl. sforăiéli

sforăială, pl. sforăieli

sforăială, -ieli.

SFORĂIÁLĂ s. 1. v. sforăit. 2. v. fornăială.

SFORĂIALĂ s. 1. sforăit, sforăitură, (rar) sforăire, (reg.) horcăială, horcăit, horcăitură, (Mold. și Bucov.) horăit, horăitură. (~ unei persoane.) 2. fornăială, fornăit, sforăit, sforăitură. (~ cailor.)