SFORĂÍT s. n. 1. Faptul de a sforăi, zgomotul produs de cel care sforăie. 2. Zgomot pe care-l fac caii suflând neliniștiți pe nări. – V. sforăi.

sforăit sn [At: VLAHUȚĂ, O. A. 137 / Pl: ? / E: sforăi] 1-2 Sforăială (1-2).

SFORĂÍT s. n. 1. Faptul de a sforăi; zgomotul produs de cel care sforăie. 2. Zgomot pe care-l fac caii suflând neliniștiți pe nări. – V. sforăi.

SFORĂÍT s. n. 1. Acțiunea de a sforăi și rezultatul ei; zgomotul pe care-l face cel care sforăie; sforăială. În sforăitul lui parcă hîrîiau cînii. CAMILAR, N. I 198. Se auzea regulat, suind și scoborînd, sforăitul babei, care dormea dusă. VLAHUȚĂ, O. A. 137. Ușa de la ieșirea afară era încuiată, iar cea a cămării zmeului deschisă și prin ea se auzea un sforăit zgomotos. POPESCU, B. II 58. ◊ Expr. (Rar) Cu sforăitele = sforăind. Doarme cu sforăitele, răspunse acesta. ISPIRESCU, L. 324. 2. Zgomot pe care-l fac caii suflînd neliniștiți pe nări. – Forme gramaticale: (în expr.) sforăitele.

SFORĂÍT ~uri n. 1) v. A SFORĂI. 2) Zgomot caracteristic produs de un om sau de un animal (mai ales cal) care sforăie. /v. a sforăi

sforăit n. acțiunea de a sforăi.

sforăit n., pl. urĭ. Acțiunea de a sforăĭ. Zgomot sforăit: se auzea sforăitu cailor în bivuac.

sforăít s. n.

sforăít s. n.

SFORĂÍT s. 1. sforăială, sforăitură, (rar) sforăire, (reg.) horcăială, horcăit, horcăitură, (Mold. și Bucov.) horăit, horăitură. (~ul unei persoane.) 2. fornăială, fornăit, sforăială, sforăitură. (~ul cailor.)

SFORĂIT s. 1. sforăială, sforăitură, (rar) sforăire, (reg.) horcăială, horcăit, horcăitură, (Mold. și Bucov.) horăit, horăitură. (~ unei persoane.) 2. fornăială, fornăit, sforăială, sforăitură. (~ cailor.)