scăpătare sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~tări / E: scăpăta] 1 (Pop) Apus¹ (1). 2 Sărăcire (1). 3 Sărăcie (3). 4 (Înv) Decădere (1).

SCĂPĂTÁRE, scăpătări, s. f. Acțiunea de a scăpăta și rezultatul ei. 1. (Rar) Asfințit, apus, scăpătat. Mă culc după scăpătare, Mă scol soare cînd răsare. TEODORESCU, P. P. 453. 2. (Învechit) Decădere morală sau fizică. Se vede că de cînd pe bietul Orfeu l-a luat Offenbach în răspăr, însăși fiarele, scîrbite de a vedea scăpătarea gustului artistic... și-au luat lumea în cap. ODOBESCU, S. III 100. Cînd îi veni bătrînețea, La rîșniță el fu pus, Unde, prost, în scăpătare, De tatăl său... El aminte și-a adus. ALEXANDRESCU, P. 37. 3. Starea celui care a scăpătat; sărăcie. Cînd ajungem în rea stare și în vreo scăpătare... și slujnicile din casă Negonite fug, ne lasă. PANN, P. V. II 156.

SCĂPĂTÁRE ~ări f. 1) v. A SCĂPĂTA. 2) înv. Pierdere a calităților morale sau/și fizice; degenerare. /v. a scăpăta

scăpătare f. 1. apunerea soarelui; 2. fig. decadență, declin.

scăpătáre (pop.) s. f., g.-d. art. scăpătắrii

scăpătáre s. f., g.-d. art. scăpătării; pl. scăpătări

SCĂPĂTÁRE s. v. sărăcire.

SCĂPĂTÁRE s. v. apus, asfințire, asfințit, decadență, decădere, declin, mizerie, regres, sărăcie.

SCĂPĂTARE s. ruinare, sărăcire, (înv.) mișelire, (fam.) decavare. (~ unui om bogat.)

scăpătare s. v. APUS. ASFINȚIRE. ASFINȚIT. DECADENȚA. DECĂDERE. DECLIN. MIZERIE. REGRES. SĂRĂCIE.